Pledoarie Speța 2

Pledoarie realizată de:

Astănoaei Oana-Daniela (Grupa 112)

Păcăleanu Adriana-Elena (Grupa 111)

Ţărăscu Bianca Aurelia Elena (Grupa 111)

Vişinescu Ionuţ-Gabriel (Grupa 112)

Onorată Curte,

Stimat auditoriu,

În calitate de reprezentanţi ai aeroportului Henri Coandă, susţinem următoarea pledoarie, prin care solicităm respingerea excepției de neconstituţionalitate a prevederilor legale în temeiul cărora accesul reclamantei A.I. și al fiului său la bordul aeronavei a fost restricţionat. Considerăm că excepția ridicată este neîntemeiată.

În pledoaria noastră vom demonstra că reclamantei nu i s-a aplicat un tratament discriminatoriu și că nu i-au fost încălcate drepturile invocate de către aceasta.

I. Inexistența unui tratament discriminatoriu față de reclamanta A.I.

Controlul de securitate reprezintă o măsură obligatorie, aplicabilă tuturor persoanelor care vor să călătorească cu un mijloc de transport aerian și o măsură preventivă pentru asigurarea siguranței cetățenilor la bordul aeronavei. Dacă o persoană ar fi exceptată de la aplicarea acestei măsuri de securitate, ar reprezenta o discriminare în raport cu celelalte persoane obligate a se supune controlului de securitate.

În cazul de față, elementele pentru existența unui tratament discriminatoriu față de reclamanta A.I. nu sunt întrunite. Discriminarea presupune existența unui tratament diferențiat în situații egale, fără o justificare obiectiv rezonabilă și fără o proporționalitate între scopul urmărit și mijlocul folosit.

În primul rând, nu putem vorbi despre existența unui tratament discriminatoriu pentru că regula o reprezintă tocmai supunerea tuturor pasagerilor controlului de securitate.

În al doilea rând, situația egală o reprezintă faptul că toate persoanele, indiferent de apartenența lor religioasă, trebuie să treacă prin filtrele de securitate, fără excepție.

În al treilea rând, este evident că restrângerea dreptului la libera circulație se face în condițiile articolului 53 din Constituția României, această măsură asigurând apărarea securității naționale, fiind prevăzută și de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului ca necesară într-o societate democratică. Supunerea reclamantei A.I la controlul aeroportuar poate fi calificată drept o măsură pentru asigurarea securității naționale. Conform articolului 1 alin. (1) din Legea Securităţii Naţionale, "prin securitate naţională se înţelege totalitatea politicilor formulate şi procesul de aplicare a acestora în scopul menţinerii integrităţii statului, a protecţiei populaţiei, a drepturilor cetăţenilor, a mediului înconjurător şi a asigurării stării de legalitate şi stabilitate prin utilizarea instrumentelor politice, economice, diplomatice cât şi militare."

Nesupunerea reclamantei la controlul aeroportuar naște suspiciuni în privința comportamentului acesteia la bordul avionului, putând avea consecinţe pentru siguranţa celorlalţi pasageri și a personalului aeronautic civil navigant și nenavigant, astfel încât cazul de față poate fi considerat un risc la adresa securității naționale.

Articolul 2 al Legii Securității Naţionale dispune: “constituie un risc la adresa securităţii statului român, prin conţinutul său dat de ameninţare, vulnerabilitate şi impact, orice acţiune sau situaţie, care produce sau ar putea genera efecte, pe cale naturală sau umană, apreciabile direct prin experienţă sau evaluate indirect prin probabilităţi, care ar modifica în vreun fel situaţia anterioară producerii evenimentului, caracterizată de stabilitate, legalitate şi normalitate.”

Un alt argument pentru care tratamentul aplicat reclamantei A.I nu este discriminatoriu îl reprezintă proporționalitatea existentă între scopul urmărit, respectiv asigurarea siguranței pasagerilor aeronavei și mijloacele folosite pentru atingerea acestui scop, precum identificarea, scanarea și controlul corporal. Aceste mijloace asigură ordinea şi securitatea la nivelul aeronavei, cât şi a teritoriului naţional şi internaţional, implicit exercitarea deplină a dreptului la libera circulație, la viaţă şi integritate corporală a celorlalte persoane. Existența normelor comune la nivel european în domeniul securității aviației civile şi al libertăţii de circulaţie, respectiv Directiva 2004/38/CE și Regulamentul nr. 300 al Parlamentului European și al Consiliului din 11 martie 2008 privind norme comune în domeniul securității aviației civile, relevă importanța deosebită pe care o reprezintă problema siguranței persoanelor la nivel global. Necesitatea aplicării unor măsuri comune la nivel european s-a accentuat datorită înmulțirii atacurilor teroriste din ultimii ani. Conform unui studiu realizat de Centrul Național Antiterorism din S.U.A, în anul 2010 au existat 14.971 de morți la nivel global în urma incidentelor teroriste. În practică, toate aceste incidente au dus la suplimentarea și intensificarea măsurilor de securitate.

II. Libertatea de circulație

Libertatea de circulaţie este recunoscută oricărei persoane, indiferent dacă este cetăţean al statului român, străin ori apatrid. Astfel, orice măsură luată cu intenția de a împiedica ori de a restrânge dreptul unei persoane să circule liber, constituie o încălcare a articolului 2 al Protocolului 4 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Cu toate acestea, libera circulaţie nu poate fi absolută, ea trebuie să se supună unor reguli și condiţii, stabilite de lege şi de convenţiile internaţionale, care urmăresc ocrotirea unor valori sociale, a drepturilor omului și libertăţilor fundamentale, dar şi a securităţii naţionale, a siguranţei publice, prevenirea infracţionalităţii, a apărării ordinii şi moralei publice, precum şi respectarea drepturilor altora. Aşadar, libertatea de circulaţie poate, în anumite zone determinate, să facă obiectul unor restrângeri care, prevăzute de lege, sunt justificate de interesul public într-o societate democratică.

Drepturile altei persoane

Prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului și cele ale Constituției României nu pot fi aplicate de o aşa manieră încât să aducă atingere drepturilor şi libertăţilor garantate altor persoane. Prin urmare, restrângerea dreptului la libera circulaţie este licită şi se justifică atunci când exerciţiul respectivului drept atinge drepturile altor persoane. Aproape toate drepturile stabilite prin Convenţie şi prin art.2 din Protocolul nr. 4 sunt afectate de clauze limitative.

Faptul că pasagerei de cetăţenie română A.I i s-a interzis accesul la bordul aeronavei nu constituie o ingerinţă nejustificată în realizarea dreptului la liberă circulaţie, deoarece raţiunile pentru care s-a luat această măsură sunt întemeiate pe articolul 53 din Constituţia României şi pe ideea că dreptul unei persoane este absolut până în momentul în care atinge dreptul altei persoane. Această restrângere s-a realizat în temeiul legii, având ca scop legitim apărarea securităţii naţionale şi a ordinii publice, precum şi protejarea drepturilor şi libertăţilor celorlalţi.

Siguranța națională

Prin siguranță națională înțelegem acele valori esențiale, fundamentale ale statului, precum și integritatea sa teritorială ori suveranitatea acestuia.

Legea 51/1991 defineşte siguranţa naţională ca starea de legalitate, de echilibru şi de stabilitate socială, economică şi politică necesară existenţei şi dezvoltării statului naţional român, ca stat suveran, unitar, independent şi indivizibil, menţinerii ordinii de drept, precum şi climatului de exercitare neîngrădită a drepturilor, libertăților şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor, potrivit principiilor şi normelor democratice statornicite prin Constituţie. De asemenea siguranţa naţională se realizează prin cunoaşterea, prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor interne sau externe ce pot aduce atingere drepturilor și libertăţilor cetăţenilor. Măsurile de siguranţă aeroportuare au caracter preventiv, iar sustragerea reclamantei de la un control de securitate, prevăzut de lege ca obligatoriu, constituie atât o încălcare a legii, cât şi un motiv de suspiciune al autorităţilor faţă de motivaţia acestui act. Deşi se prezumă că A.I. este o persoană de bună-credinţă, în chestiuni de siguranţă naţională, această prezumţie nu poate fi suficientă. În caz contrar s-ar naşte o practică periculoasă, cu efecte dăunătoare pentru siguranţa persoanelor şi pentru ordinea și siguranţa publică.

Ordinea publică

Protejarea ordinii publice este un motiv important pentru a justifica restrângerea temporară a unor drepturi, precum dreptul la libera circulaţie. Dacă persoanei de cetăţenie română, indiferent de motivaţie, i s-ar permite accesul fără a fi supusă controlului de securitate, atunci ordinea public ar fi perturbată, prin încălcarea legii.

Referitor la restrângerea unor drepturi ca “măsură necesară într-o societate democratică”1, Curtea a stabilit că, pentru a fi compatibilă cu Convenţia, aceasta trebuie să corespundă unei "nevoi sociale presante" și să fie "proporțională cu scopul legitim urmărit". 2

Legea siguranţei naţionale dispune la art. 15 că, în situaţiile în care se impune înlăturarea unor pericole, se pot lua măsuri de restrângere a unor drepturi, deci, în particular şi a dreptului la circulaţie. Înlăturarea unui pericol poate reprezenta o măsură foarte greu de realizat, dacă nu se iau măsuri reale şi eficiente de prevenire a acestuia, iar controlul de securitate este una dintre măsurile preventive de înlăturare.

De altfel, din jurisprudenţa Curţii, reţinem că “pe un aeroport, atâta vreme cât un pasager rămâne în incinta lui, el se află supus oricărei operaţiuni de control”3.

Un alt caz de reper în jurisprudenţa CEDO este El Morsli vs Franţa, în care Curtea consideră că măsura securităţii vizează cel puţin unul din scopurile legitime prevăzute de art.9 alin. (2) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, respectiv garantarea siguranţei publice sau protejarea ordinii. Referitor la faptul de a ști dacă această ingerinţă este necesară într-o societate democratică, Curtea apreciază că astfel de măsuri sunt necesare securităţii publice.

În jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie, s-a conturat principiul egalităţii de tratament, văzut ca un pilon esenţial în realizarea efectivă a liberei circulaţii a persoanelor. Pentru ca persoanele să fie tratate egal, trebuie să li se aplice aceleași reguli, fără discriminare şi fără abatere. Or, scutirea unei persoane de la obligaţia de a fi supusă controlului de securitate, pe considerente religioase sau de orice altă natură, constituie discriminare.

III. Dreptul la viață și la integritate fizică și psihică

Reclamanta invocă încălcarea mai multor drepturi prevăzute de Constituția României și de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, printre care și dreptul la viață, dreptul la integritate fizică și psihică.

Art. 22 din Constituția României garantează dreptul la viață, precum și dreptul la integritate fizică și psihică ale persoanelor, nimeni neputând fi supus torturii şi niciunui fel de pedeapsă sau de tratament inuman ori degradant.

Reclamanta trebuie să facă dovada unor efecte negative, consecință a percheziționării de către personalul de securitate de control, acesta acţionând în conformitate cu reglementările punctului 4 din anexa Regulamentului 2320 din 2002 al Parlamentului European și al Consiliului de instruire a unor norme comune în domeniul siguranței aviației civile, care precizează că, înainte de îmbarcare, pasagerii trebuie să fie verificați pentru a se preveni introducerea unor articole interzise în zonele de securitate cu acces restricționat și la bordul aeronavelor.

Controlul corporal este cerut ca urmare a apărării siguranței naționale și pentru intensificarea unor măsuri de securitate la nivel european, dar și internațional în conformitate cu Convenția de la Chicago din 1944 la care România a devenit parte prin Decretul nr. 194/1965, Convenție care în art.13 intitulat ”Reglementări privind intrarea și ieșirea” menționează următoarele: “Legile şi regulamentele unui Stat contractant care reglementează pe teritoriul său intrarea sau ieşirea pasagerilor, echipajelor sau mărfurilor transportate de aeronave, cum sunt legile şi regulamentele privind formalităţile de intrare, de ieşire, de imigrare, de paşaport, vamale şi de carantină, trebuie respectate de pasageri şi echipaje sau cu privire la mărfurile menţionate mai sus, la intrare, la ieşire sau în limitele teritoriului”.

Astfel, respingem din start existenţa unui tratament inuman și degradant în acest caz, tratamentele inumane fiind acte săvârșite cu intenția de a cauza suferințe intense victimei.

Curtea Constituțională a României a statuat că, în situația în care o anumită limitare a integrității fizice a persoanei este necesară pentru garantarea cel puțin la același nivel a altor drepturi fundamentale sau pentru protejarea unor alte valori deopotrivă de importante pentru societatea organizată în stat, se poate recurge la restrângerea exercițiului acestui drept, realizată numai prin lege în condițiile art.53 din Constituție.

Personalul de securitate și control a acționat în conformitate cu legea, nefavorizând și nediscriminând niciun pasager, tuturor aplicându-li-se același tratament în cazul în care scanerul corporal detectează metale în posesia călătorilor, toate persoanele fiind supuse percheziției corporale în acest caz. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că măsura prevăzută de lege prin care obligă un practicant al religiei sikh să își dea jos turbanul este una legitimă, care vizează securitatea publică4. Prin analogie, putem aplica decizia Curții și în cazul reclamantei A.I., care refuză înlăturarea vălului musulman, măsură cerută de agentul de securitate.

În consecință, reclamantei nu i s-a încălcat dreptul la integritate fizică și psihică, atâta timp cât autoritățile au acționat în conformitate cu prevederile legale, fără nicio discriminare în aplicarea măsurilor de securitate necesare într-o societate democratică.

IV. Dreptul la viața privată, intimă și familială. Dreptul la identitate şi la propria imagine

Dreptul la identitate este unul din aspectele ce țin de viața privată a unei persoane, alături de dreptul la viață familială și dreptul la propria imagine.

Reclamanta A.I. susține încălcarea dreptului la viață privată, intimă și familială deoarece a fost nevoită să treacă prin scanerele de securitate.

Reclamanta invocă, printre altele, încălcarea dreptului la identitate şi la propria imagine, ca o consecință a faptului că a fost supusă controlului de securitate prin intermediul scanerului corporal, însă nu putem reține acest aspect câtă vreme mijloacele tehnice existente permit estomparea feței și a unor părți ale corpului care nu trebuie supuse analizei aprofundate pentru stabilirea absenței articolelor interzise.

Dreptul la identitate

Identitatea minorităților religioase constituie o valoare fundamentală a statului român, recunoscută și protejată prin lege. Constituția României consacră în art. 6 alin. (2) dreptul la identitate, potrivit căruia: "Măsurile de protecție luate de stat pentru păstrarea, dezvoltarea și exprimarea identității persoanelor aparținând minorităților naționale trebuie să fie conforme cu principiile de egalitate și de nediscriminare în raport cu ceilalți cetățeni români.” Însă, membrii acestor comunităţi, în afirmarea identităţii lor culturale şi religioase, nu trebuie să aducă atingere drepturilor altora şi intereselor generale ale societăţii.

În speţă, nu putem vorbi despre o încălcare a dreptului la identitate, deoarece, prin controlul de securitate, realizat de personalul aeroportului, nu s-a facut nicio distincție între pasageri, nu s-a făcut nicio discriminare, dar ca, orice persoană, reclamanta A.I. era obligată să respecte normele de control, stabilite prin lege. Acest drept nu a fost prejudiciat, cererea de înlăturare a vălului și de efectuare a controlului, făcându-se cu respectarea articolului 53 din Constituție, respectiv pentru apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice.

Dreptul la propria imagine

Referitor la măsura prin care se asigură securitatea națională, respectiv trecerea prin scanerele corporale, vom reține ca aceasta este folosită în mai multe state ale Uniunii Europene printre care amintim: Regatul Unit, Țările de Jos, Franța și Italia. Comisia Europeană a emis la data de 15 iunie 2010 o comunicare prin intermediul căreia analizează utilitatea scanerelor corporale în aeroporturile din UE, la cererea Parlamentului European și a statelor membre. Ca urmare a tentativei teroriste de a utiliza explozibili în zborul Amsterdam-Detroit din 25 decembrie 2009, scanerele corporale sunt folosite din ce în ce mai mult, fiind în stadiu de probă în mai multe state membre. Raportul publicat în 2010 subliniază că această metodă de control de securitate reprezintă o posibilitate reală de creștere a nivelului de securitate în ceea ce privește pasagerii.

În S.U.A. aproximativ 80% dintre statele federale folosesc scanere corporale în aeroporturi ca o măsură de protecție împotriva terorismului.

În speță, reclamanta A.I. susține că accesul său și al fiului ei în aeronavă a fost condiționat de obligarea sa la efectuarea controlului prin scanerul corporal și al controlului amănunțit. În legătură cu efectuarea controlului prin intermediul scanerelui corporal reținem următoarele: având în vedere împrejurarea că reclamanta efectua zborul cu destinația Boston, măsura este una întemeiată. Statele Unite ale Americii acceptă un pasager dintr-o altă țară doar dacă acesta a fost supus unor măsuri complexe de securitate, decizie ce a fost luată în urma atentatelor teroriste de la 11 septembrie 2001. Prin urmare, dacă nu se respectă această cerinţă, accesul pe teritoriul oricărui stat american este interzis.

În conformitate cu prevederile vizând comunicarea Comisiei către Parlamentul European și Consiliu privind utilizarea scanerelor de securitate în aeroporturile din UE, reținem că
în momentul în care un scaner de securitate nu detectează nimic asupra unei persoane, nu mai sunt necesare, în principiu, alte controale.

În prezent, ca urmare a ineficienței porților pentru detectarea metalelor, operatorii de control trebuie să execute controale corporale manuale complete pentru a obține rezultate comparabile. Putem deduce că în cazul în care se detectează obiecte interzise asupra viitorului pasager este necesar un control mai amănunțit, așa cum se întâmplă și în situația de față.

În aceeași comunicare a Comisiei se aduce în discuție și dreptul la egalitate și interzicerea discriminării. Se statuează că standardele de operare trebuie să asigure faptul că pasagerii cărora li se solicită să se supună unei scanări de securitate nu sunt aleși pe baza unor criterii precum sex, rasă, culoare, origine etnică sau socială, religie sau credință5. Toți pasagerii sunt obligați să treacă prin filtrele de securitate.

Dreptul la viaţă intimă, familială şi privată

Constituția României reglementează dreptul la viața intimă, familială și privată prin art. 26, conform căruia: Autoritățile publice respectă și ocrotesc viața intimă, familială și privată.
Persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăși,
dacă nu încalcă drepturile și libertățile altora, ordinea publică sau bunele moravuri.” De asemenea, respectarea acestui drept este întărită și prin Convenția Europeană a Drepturilor Omului, la art. 8: „Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului şi a corespondenţei sale. Nu este admisă ingerenţa unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât dacă aceasta este prevăzută de lege şi constituţie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii, a moralei, a drepturilor şi a libertăţilor altora.

Acest drept incumbă pentru stat anumite obligații, care presupun asigurarea respectului efectiv al vieții private. Indiferent de tipul acelor obligații, acestea trebuie să asigure realizarea unui just echilibru între interesele individuale și cele ale societății.6

Noţiunea de „viaţă privată” în sensul art. 8 al Convenţiei, este autonomă şi variabilă atât în raport cu persoana care apare ca titular, cât şi în timp. Astfel, întinderea dreptului la respectarea vieţii private este mai redusă, în măsura în care individul pune în contact viaţa sa privată cu viaţa publică. Într-o cauză, Comisia afirmă că viaţa privată presupune viaţa care nu e consacrată unei activităţi publice şi la care terţii nu au, în principiu, acces” şi „încetează acolo unde individul intră în contact cu viaţa publică sau atinge anumite interese protejate.”

Este evident faptul că primează interesul general, motiv pentru care controlul de securitate realizat prin trecerea prin scaner are ca scop protecția tuturor pasagerilor împotriva oricăror atacuri.

În mod firesc dreptul persoanei de a dispune de ea însăși comportă limite determinate de protecția celorlalți, a grupului social. Printre alte limitări, putem menționa măsurile de securitate impuse în aeroporturi pentru siguranța tuturor pasagerilor, măsuri realizate prin trecerea acestora prin scanerele de securitate, ca și în speța de față.

Comisia Europeană a decis că nu constituie o atingere a dreptului persoanei la imagine, ca aspect al vieții private, existența unor sisteme de video-supraveghere a unor locuri publice sau a unor locuri în care se găsesc persoane private. Ca exemplu, putem menționa situația în care un agent de securitate exercită supravegherea unui anumit loc public printr-un sistem de televiziune cu circuit închis. Curtea a decis că, în principiu, nu există o ingerință în dreptul unei persoane la viața privată atunci când aceasta trece printr-o zonă supravegheată video, știind acest lucru7. Putem asemăna aceste cazuri cu speța noastră, relevând faptul că reclamanta și-a dat acordul pentru realizarea controlului, deci era informată asupra procedurii și a tehnologiei folosite.

Ingerința statală, menționată la art. 26 alineatul (2) din CEDO, potrivit căruia „Nu este admisă ingerinţa unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât dacă aceasta este prevăzută de lege şi constituie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii, a moralei, a drepturilor şi a libertăţilor altora”, trebuie să fie proporțională cu scopul urmărit și să aibă un scop legitim.

V. Concluzii

De esența drepturilor omului este caracterul lor subiectiv. Dreptul unei persoane merge pana la granița drepturilor celorlalți. Acesta reprezintă un vechi principiu roman: neminem laedere. Astăzi, este una dintre îndatoririle fundamentale care se regăsesc în Constituție, mai exact la art. 57: "Cetățenii români, cetățenii străini și apatrizii trebuie să-şi exercite drepturile și libertățile constituționale cu buna-credință, fără să încalce drepturile și libertățile altora".

În cazul de față, libertatea religioasă nu este încălcată, așa cum invocă reclamanta A.I., măsura de securitate impusă de aeroport reprezentând o ingerința motivată de un interes legitim.

Libertatea religioasă nu face notă discordantă, art .53 din Constituția României și alin. (2) al art. 9 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prevăzând expres şi limitativ împrejurările în care îi pot fi impuse limite.

Nesocotirea acestui aspect ar determina încălcarea unuia dintre principiile drepturilor fundamentale: egalitatea. Acesta este, în sine, unul dintre drepturile cele mai importante, fundamentul însusi al garantării drepturilor specifice omului,8 ca dovadă de progres din partea umanității. După ce multă vreme drepturile au fost acordate pe tot felul de criterii: avere, sex, religie etc., în prezent se militează pentru a se realiza o egalitate practică, teoretică şi efectivă. Tocmai de aceea, dacă admitem că reclamantei i-a fost încălcată libertatea religioasă, prin efectuarea unui control legal, din punct de vedere al egalității în drepturi s-ar comite o greșeală, aducându-se atingere în mod paradoxal acestui principiu. Aplicarea unui tratament diferit și sustragerea sa de la anumite proceduri pe care le cere controlul aeroportuar ar reprezenta de fapt o încălcare a egalității în drepturi în raport cu ceilalți cetățeni şi i s-ar acorda acesteia un privilegiu, aşadar o măsură neconstituțională potrivit art.16 din Constituție.

Unul dintre aspectele principale ale integrării unei anumite persoane într-o societate îl reprezintă respectarea legilor acelui stat, ca o condiție obligatorie, pentru ca statul să îi asigure exercitarea drepturilor și libertăților fundamentale. Dacă de la normele sociale și morale un individ se poate sustrage alegând izolarea, excluzând astfel ipoteza adaptării la societatea respectivă, normele juridice au ca principală trăsătură obligativitatea, care se realizează prin forța de constrângere a statului. Reclamanta, fiind de cetățenie română şi implicit europeană, trebuie să se supună legislaţiei interne şi celei comunitare. Invocând libertatea religioasă, A.I. nu poate evita controlul care, pentru cetățenii români de alte religii este obligatoriu.

Reprezentanţii statului român, spre deosebire de cei francezi sau belgieni, care au luat măsuri legislative împotriva purtării vălului islamic în orice condiţii9, nu au avut intenţia de a limita purtarea vălului ca simbol religios, măsura particulara luată în acest caz, având ca scop o precisă identificare, fiind legitimă în raport cu securitatea națională și ordinea publică. Această îndepărtare a vălului care îi este cerută reclamantei nu este una cu caracter permanent și nu ar presupune descoperirea chipului în fața unui grup mare de oameni, ci doar pentru câteva secunde în fața agentului însărcinat cu realizarea controlului. Într-un alt caz dedus judecății în anul 2008, El Morsli v. France se referă şi la acest aspect. Femeia de relgie musulmană a invocat în acel caz o încălcare a art.9 al Convenției - Libertatea religioasă, dar si a articolul 8 - Libertatea de exprimare. Curtea a considerat că acea verificare a identității, ca măsură de securitate a unui consulat general, servește unui scop legitim, acela al ordinii publice, iar obligația femeii de a-și îndeparta vălul s-a realizat pe o durată foarte scurtă.

Pe de altă parte, dimensiunea externă a acestei libertăți fundamentale, care se referă la manifestarea religiei, poate fi subiectul unor limitări conform art. 9 alin (2)10. Măsurile de restrângere la care se referă atat CEDO cât si Constituția României vizează libertatea de manifestare a anumitor practici și ritualuri care încalcă drepturile și libertățile altora, precum şi siguranța şi ordinea publică.

Pretenția invocată de către reclamantă se referă la încălcarea dreptului la manifestare religioasă de către Guvern, o autoritate a statului și de către aeroport care aplică măsurile de control pe care le prevede Ordonanța de urgență. Guvernul este cel care asigură existența cadrului legal pentru exercitarea dreptului la manifestarea religiei, implicit şi pentru cetățenii musulmani. Măsurile de securitate pe care le impune sunt unele cu caracter general care se aplică tuturor persoanelor, neluând în considerare apartenența la o anumită religie. În cazurile referitoare la vălul musulman, potrivit Curții, purtarea vălului reprezintă un act de manifestare a credinței, ce poate fi limitat.

Curtea Europeană este cea care stabilește şi faptul că statul are rolul de organizator neutru şi imparțial al diferitelor religii, credințe şi concepții, iar rolul său trebuie să conducă la ordine publică, armonie religioasă şi toleranță. Acordarea unui privilegiu femeilor musulmane prin scutirea de la controlul de securitate poate genera conflicte și reprezintă un tratament discriminatoriu pentru cei care nu aparțin acestei religii. Aplicarea legii trebuie să se realizeze în același mod, indiferent dacă cetațeanul, care trebuie să i se supună, aparține unei religii minoritare sau majoritare sau dacă nu îmbrațișează nicio concepție religioasă. În societățile în care coexistă mai multe religii, este necesar sa fie instituite restrângeri ale libertații religioase pentru a armoniza interesele diferitelor grupuri şi pentru a se asigura că drepturile tuturor sunt repectate.11

De-a lungul timpului, CEDO a fost sesizată cu multiple cereri, având ca obiect neconstituţionalitatea unor măsuri care afectau dreptul la manifestarea religiei şi, implicit, şi dreptul la liberă exprimare, care este strâns legat de acesta. Purtarea vălului în diverse împrejurări a reprezentat obiectul a nu mai puțin de 13 cazuri în ultimii ani, iar alte 3 cazuri se referă la practicanții religiei stikh. Potrivit concepției lor religioase, bărbații, de această dată, sunt obligaţi sa poarte turban. Curtea de la Strasbourg nu a realizat un anumit model referitor la aceste gesturi de manifestare religioasă, care să fie aplicabil în fiecare caz. Există însă și multe puncte comune în deciziile pe care le-a dat. În general, s-a admis că anumite măsuri luate de către state reprezintă ingerințe asupra exercitării libertății religioase, dar măsurile respective sunt acceptate atâta timp cât sunt determinate de un interes legitim al statului legat de securitatea națională, ordinea publică sau drepturile şi libertățile celorlalți. Un exemplu în acest sens îl reprezintă cazul Phull v. France. Reclamantul s-a plâns de faptul că, într-un aeroport, pentru a traversa porţile de securitate, agenţii l-au obligat să-şi dea jos turbanul pentru control, chiar dacă el a acceptat să treacă pe sub poarta cu scanner şi să fie controlat cu detectorul de metale manual. Având în vedere faptul că religia sikh impune adepților săi de sex masculin portul turbanului, Curtea poate considera măsura litigioasă drept o ingerinţă în libertatea reclamantului de manifestare a religiei. Însă, măsura este prevăzută de lege şi vizează un scop legitim – protecţia securităţii publice, fiind necesară într-o societate democratică, cu atât mai mult cu cât este vorba doar de o măsură punctuală. În mod similar, reclamanta A.I. a acceptat să se supună trecerii prin scanerul corporal, deși este contrar convingerilor sale religioase, însă a refuzat să-și îndepărteze vălul şi să se supună controlului corporal.

Luând în considerare toate argumentele expuse anterior solicităm instanței să respingă acțiunea ca fiind neîntemeiată.

1 Corneliu Barsan, „Conventia europeana a drepturilor omului – comentariu pe articole”, 2005, p.1808

2CEDO - Silver si altii contra Regatului Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord , 24.09.1982

3CEDO – Piermont c./France 27.04.1995

4 CEDO - Phull vs. France – 11 ianuarie 2005

5În primul rând agentul care analizează imaginea („examinatorul”) lucrează de la distanță fără a avea nicio posibilitate de a vedea persoana a cărei imagine este analizată, în al doilea rând examinatorul nu are nicio posibilitate de a asocia imaginea analizată unei persoane reale, prin aplicarea examinării de la distanță corelată cu utilizarea de echipamente fără mijloace de stocare, în al treilea rând examinarea detaliată a imaginilor ar putea fi efectuată de către o persoană de același sex, în al patrulea rând imaginile nu sunt stocate (reținute), copiate, tipărite, recuperate sau trimise la distanță și că accesul neautorizat nu este posibil și în al cincilea rând imaginile analizate de către controlorul uman nu sunt asociate cu identitatea persoanei controlate și sunt păstrate complet anonime. În plus, testările au arătat că nu este necesară stocarea imaginilor persoanelor controlate odată ce acestea sunt admise. Controlorul priveste imaginea atât timp cât pasagerul se află în interiorul aparatului; preluarea si stocarea imaginilor pentru utilizare ulterioară, cum ar fi, de exemplu, ca dovezi într-o cauză în instanță, nu este necesară deoarece temeiul pentru urmărirea penală a unei persoane îl constituie depistarea efectivă a unui obiect interzis asupra persoanei în cauză si nu depistarea unei imagini într-un aparat.

6Corneliu Barsan, „Conventia europeana a drepturilor omului – comentariu pe articole”, 2005, Editura All Beck, p. 595-597

7Corneliu Barsan, „Conventia europeana a drepturilor omului – comentariu pe articole”, 2005, Editura All Beck, p. 602

8Jean Marie Becet, Daniel Colard Les droits de l'homme, ,dimensions nationales et internationales Edition Economica ,1982

9 Franța reprezintă una dintre țările care au luat măsuri dure împotriva purtării valului. Dupa ce in 2004 fusese interzisă prin lege purtarea vălului în școli, la 11 aprilie 2011 parlamentarii francezi adopta o măsură si mai severă: Franța interzice purtarea vălului integral în spațiile publice sub sancțiunea aplicării unei amenzi. Masura nu este singulară, Belgia reprezintă un alt exemplu care a interzis purtarea valului . Textul nu menţionează în mod explicit burqa sau niqab. El prevede că persoanele care "se vor prezenta în spaţiul public cu faţa mascată sau acoperită, integral sau parţial, cu o piesă vestimentară, astfel încât acestea să nu mai poată fi identificate" vor fi pedepsite cu o amendă şi/sau pedeapsa cu închisoarea între una şi şapte zile. Considerentele pentru care s-au luat aceste măsuri sunt tocmai asigurarea drepturilor si libertaților femeilor musulmane .

10 "Libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerile nu poate forma  obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru siguranţa publică, protecţia ordinii, a sănătăţii sau a moralei publice ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora."

11CEDO - Dahlab v. Swiss,15.02.2001,Human Rights Case Digest, Volume 12, Numbers 1-2, 2001

 


Documente ataŞate
Abonare la INFOletter