Pledoarie Speța 1

Pledoarie realizată de:

Ionuţ-Florin Cofaru

Georgiana Enache

Roxana-Andreea Iordache

Flavia-Maria Soare

Pledoarie pentru apărarea autorului excepţiei de neconstituţionalitate
Onorată Curte,
Distins auditoriu,
În calitate de reprezentanţi ai autorului excepţiei de neconstituţionalitate, domnul M.P., parte în dosar, susţinem următoarea pledoarie,
Prin care solicităm onoratei instanţe admiterea excepţiei de neconstituţionalitate  a articolelor 5, 10, 15, 20 din Legea nr. 20/2006,  publicată în Monitorul Oficial al României nr.93 din 2 aprilie 2006.
I. Sesizarea şi competenţa Curţii Constituţionale de a rezolva cazul
La data de 23 martie 2001, MP, proprietarul unui salon de masaj, ridică într-un proces civil pe care îl opune Asociaţiei de proprietari a blocului X în care funcţiona salonul de masaj  şi care are ca obiect contestarea hotărârii asociaţiei de instalare a unui sistem de supraveghere video cu privire la care nu fusese consultat, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5, art. 10, art. 15, art 20 din Legea nr. 20/ 2006, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 93 din 2 aprilie 2006.
Precizăm că Judecătoria Y a dispus sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată de M.P. Faţă de această decizie, Asociaţia de proprietari a blocului X, depune la dosar o copie a unei Decizii a Tribunalului Z prin care acesta a admis recursul declarat de Asociaţia de proprietari împotriva încheierii de sesizare a Curţii Constituţionale şi a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale de către Judecătoria Y.
Întrucât excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de către una din parţi, iar Judecătoria Y  a admis această cerere de trimitere a excepţiei la Curtea Constituţională, considerăm că sunt îndeplinite cerinţele legale prin care se poate sesiza Curtea Constituţională. Decizia Tribunalului Z prin care admite recursul declarat Asociaţiei de proprietari împotriva încheierii de sesizare a Curţii Constituţionale nu are fundament legal, întrucât Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale prevede la art. 29 alin. (5) că,  doar în cazul în care excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, neîndeplinind condiţiile necesare, iar instanţa respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, această încheiere poate fi atacată prin recurs la instanţa imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare, iar recursul se judecă în termen de 3 zile.


II. Condiţiile de restrângere a exerciţiului unor drepturi fundamentale
Legea nr. 20/2006, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 93 din 2 aprilie 2006 transpune în dreptul intern Directiva  1200/2004 a Uniunii Europene privind combaterea terorismului şi a infracţionalităţii transfrontaliere.
În ceea ce priveşte obligativitatea transpunerii directivelor comunitare, ea este stipulată în art. 249 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, prin care se prevede faptul că directiva este obligatorie pentru statele membre cărora le este adresată, doar în ceea ce priveşte rezultatul care trebuie atins, forma şi metodele pentru obţinerea acestuia rămânând la latitudinea statelor membre, ele beneficiind de o marjă largă de apreciere în scopul adaptării acesteia la specificul legislaţiei şi realităţilor naţionale.
Cu privire la efectele Legii nr. 20/2006, respectiv ale articolelor menţionate de reclamantul M.P. cu ocazia ridicării excepţiei de neconstituţionalitate, este de observat că acestea presupun ingerinţe ale autoritatilor publice în sfera vieţii private a subiectelor de drept cărora li se adresează.
Într-adevăr, drepturile menţionate de către reclamantul M.P. ca fiindu-i încălcate sunt drepturi condiţionale, în sensul că ele pot cunoaşte anumite limitări, restrângeri. Atât cadrul legislativ internaţional, cât şi Constituţia României consacră posibilitatea restrângerii anumitor drepturi, în anumite condiţii prevăzute limitativ.
Exerciţiul unor drepturi fundamentale poate fi restrâns dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: ingerinţa autorităţilor publice în exerciţiul dreptului să fie prevăzută de lege, să fie necesară într-o societate democratică şi să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o.
Cu referire la prima condiţie, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului  s-a subliniat că sintagma “prevăzută de lege” presupune nu doar ca această măsură să aibă o bază în dreptul intern, adică să fie publicată în Monitorul Oficial, ci se referă şi la calitatea legii, anume că legea trebuie să fie previzibilă şi accesibilă.  Din jurisprudenţa Curţii, rezultă că o lege este previzibilă dacă are  o “formulare destul de exactă pentru a permite reclamanţilor, care apelează, la nevoie, la consilieri, să prevadă, într-o măsură rezonabilă în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea rezulta dintr-un anumit act.”
A doua condiţie presupune ca măsura să fie necesară într-o societate democratică. O nevoie socială imperioasă  poate fi considerată combaterea terorismului şi a infracţionalităţii transfrontaliere. Urmărirea 24 ore de ore pe zi, 7 zile pe săptămână de către poliţie  a clienţilor care intră într-un salon de masaj poate fi considerată cheia pentru combaterea terorismului? Faptul că absolut toţi utilizatorii de telefoane de tip pre-pay trebuie să ofere operatorilor datele de identificare este răspunsul la combaterea şi prevenirea infracţionalităţii transfrontaliere? Existenţa unor camere de supraveghere care pot fi activate la solicitarea procurorului în fiecare locuinţă este modalitatea prin care ţara noastră ar trebui să combată terorismul şi infracţionalitatea? Categoric nu. Combaterea terorismului şi a infracţionalităţii transfrontaliere pot fi cauzele unor restrângeri a exerciţiului drepturilor de proprietate privată şi viaţă intimă, familială şi privată, dar nu prin măsurile prevăzute în art. 5,10,15, 20 din Legea 20/2006, deoarece aceste măsuri nu pot fi în niciun caz considerate ca necesare într-o societate democratică.        
A treia condiţie presupune proporţionalitatea între măsură şi situaţia care a determinat-o. Având în vedere prezumţia de nevinovăţie a tuturor persoanelor, nu considerăm această condiţie îndeplinită prin urmărirea de către poliţie a tuturor persoanelor care intră în scara de bloc, obligarea operatorilor de telefonie mobilă de a solicita datele utilizatorilor cartelelor pre-pay sau existenţa unor camere de supraveghere în televizoare şi monitoare TV. Subliniem că în toate cele trei cazuri, drepturile fundamentale ale clienţilor salonului de masaj aflat  în proprietatea lui M.P., sunt profund limitate.
Mai mult, s-a consacrat pe cale jurisprudenţială că dispoziţiile legii interne trebuie să definească întinderea şi modalităţile de exercitare a funcţiilor autorităţilor publice competente în materie cu suficientă claritate pentru a proteja individul împotriva arbitrariului.


III. Excepţia de neconstituţionalitate privind articolul 5 din Legea nr.  20/2006
Legea nr. 20/2006 prevede în art. 5 posibilitatea pentru asociaţiile de proprietari să monteze în bloc sisteme de supraveghere video care trebuie să fie conectate la sistemul centralizat de supraveghere al poliţiei. Pentru instalarea unor astfel de sisteme era necesar acordul a doar jumătate plus unu din numărul proprietarilor care locuiesc efectiv în imobilele respective în ultimele 6 luni.
Condiţia pentru instalarea unor astfel de sisteme este ca ea să aibă acordul a cel puţin jumătate plus unu din numărul proprietarilor care locuiesc efectiv în imobilele respective în ultimele 6 luni. Problemele care rezultă din formularea legii sunt următoarele: De ce este necesar ca proprietarul să locuiască efectiv în imobil de cel puţin 6 luni? Are proprietarul care nu locuieşte efectiv în imobil mai puţine drepturi decât aceia care locuiesc efectiv cel puţin 6 luni în respectivul imobil?
Prin impunerea primei condiţii, de a locui efectiv în imobil, se aduce atingere articolului 16 alin.1 din Constituţia României, care prevede că “Cetăţenii sunt egali in faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări”. Egalitatea cetăţenilor în faţa legii presupune ca acelaşi tratament să fie aplicat tuturor persoanelor în cauză, în condiţii identice. În cazul de faţă, prin Legea nr. 20/2006, acelaşi tratament se aplică atât persoanelor care au participat la procesul decizional care a avut ca finalitate montarea camerelor de supraveghere, cât şi persoanelor care nu au avut posibilitatea legală de a participa la acest proces decizional, cum este cazul reclamantului, soluţie care nu se încadrează în spiritul şi litera Constituţiei.
Prin impunerea celei de a doua condiţii, anume de a locui efectiv în imobilul respectiv începând cu cel puţin 6 luni în urmă, se limitează şi mai mult numărul persoanelor care pot participa la un proces decizional, cu consecinţe majore asupra locatarilor blocului respectiv. Practic, prin aceste limitări ale persoanelor care pot participa la procesul decizional, se micşorează numărul minim de voturi care trebuie întrunit pentru obţinerea unei majorităţi, putându-se ajunge în situaţia în care minoritatea, reprezentată de locuitorii efectivi pentru cel puţin 6 luni, să decidă pentru majoritate,  ipoteză care nu caracterizează un stat de drept, democratic şi social, valori supreme, intangibile ale statului, consacrate în chiar art. 1 al Constituţiei: ‘’România este stat de drept, democratic şi social”.
Excluderea persoanelor juridice care au sediul în blocul respectiv de la luarea deciziei, încălcă articolul  8 din CEDO, care, referindu-se la dreptul oricărei persoane la domiciliu, nu distinge între persoana fizică şi cea juridică, iar unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie sa distingă (“ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus”). Interpretând a fortiori această prevedere, rezultă că articolul 8 conferă o poziţie egală persoanelor fizice şi a celor juridice. M.P., proprietarul salonului de masaj, nu a putut să decidă, alături de locuitorii efectivi pentru cel puţin 6 luni ai blocului, dacă să se instaleze sau nu un sistem de camere video conectat la sistemul de supraveghere al politiei. Luând în considerare şi faptul că reclamantul petrece 8 ore pe zi în acel imobil, o decizie de asemenea importanţă îi poate afecta interesele. Din aceste motive  considerăm că s-a produs o încălcare a articolului 8 din C.E.D.O., încălcare prin care reclamantul, nefiind contactat, a fost prejudiciat.
Totodată, prin aceste limitări se încalcă flagrant şi art. 44 alin. (2) din legea fundamentală, care garantează şi ocroteşte proprietatea privată, în mod egal, indiferent de titular. Din formularea textului constituţional, putem observa că, atât proprietarii persoane fizice, cât şi cei persoane juridice, se bucură de aceeaşi protecţie juridică, fără vreo condiţionare suplimentară, legată de "locuirea efectivă" în imobilul aflat în proprietate. Astfel, prin excluderea posibilităţii persoanelor juridice, care au sediul în blocul respectiv, să-şi exprime prin vot opinia, se aduce atingere dreptului de proprietate.
În cele ce urmează, am dori să punem accentul pe faptul că montarea unor camere de supraveghere în bloc afectează şi dreptul la viata intimă a clienţilor salonului de masaj în proprietatea lui M.P. Decizia de a monta camerele de supraveghere se ia de către proprietarii care locuiesc efectiv acolo de cel puţin 6 luni, pentru care scara blocului reprezintă spaţiu privat. Dar aici trebuie avut în vedere şi faptul ca această decizie afectează şi persoanele care intră în scara blocului, fără a avea caracterul de proprietar, persoane pentru care scara blocului reprezintă spaţiu public, cum este cazul clienţilor salonului de masaj. Orice drept presupune şi o obligaţie, la fel, dreptul la viaţă intimă presupune obligaţia titularului de a îşi apăra acest drept. Având în vedere faptul că legiuitorul nu a prevăzut în lege obligaţia celor care îşi montează sisteme de supraveghere de a înştiinţa public, prin avertismente şi marcaje specifice, faptul că respectivul loc este supravegheat, persoanele nu au cunoştinţă de faptul că în bloc sunt instalate camere de  luat vederi, conectate la sistemul de supraveghere al poliţiei, implicit nu au cum să gestioneze situaţia în aşa fel încât să îşi poată apăra dreptul la viaţă intimă, familială şi privată. În cazul în care o persoană “merge pe stradă ştie foarte bine, prin forţa lucrurilor, că va fi văzută de orice altă persoană aflată în acest loc public.  Însa această atitudine nu este adoptată de o persoană care îşi aşteaptă rândul la coadă, pentru a se relaxa, printr-un masaj.
O altă consecinţă negativă a montării unor camere conectate la sistemul de supraveghere al poliţiei, este accesul permanent al autoriăţilor la informaţiile înregistrate de camerele video din bloc. De observat este faptul că această măsură are un caracter permanent, caracter care ar putea duce la un abuz din partea autorităţilor. Deşi art. 53 nu precizează expres, restrângerea exerciţiului unor drepturi nu poate deveni o regulă în conduita unui legiuitor democratic . De asemenea, având caracterul unei măsuri cu caracter excepţional, această măsură trebuie sa aibă şi un caracter temporar.  În spiritul Constituţiei, autorităţile publice pot recurge la restrângerea exerciţiului unor drepturi numai dacă nu există nicio altă soluţie pentru a salvgarda valori ale statului democratic  ce altfel ar fi puse în pericol . O consecinţă directă este că odată ce acele valori ale statului, care nu ar fi putut fi protejate decât prin luarea măsurii de restrângere a exercitiului acestui drept, nu mai sunt în pericol şi măsura de restrângere ar trebui să înceteze. Acest lucru nu se întâmpla în cazul de faţă. Prin art. 5 al legii 20/2006 se restrânge cu caracter permanent exerciţiul dreptului la viaţă intimă, familială şi privată, consacrat în articolul 26 din Constituţia României, precum şi al dreptului la proprietate privată, consacrat în articolul 44 din Constituţia României, iar o asemenea măsură nu poate fi considerată nici în litera, nici în spiritul Constituţiei României.

IV. Excepţia de neconstituţionalitate privind articolul 10 din Legea 20/2006       
Domnul M.P., autorul sesizării excepţiei de neconstituţionalitate, susţine că art. 10 din Legea nr. 20/2006, publicată în Monitorul Oficial al României nr.93 din 2 aprilie 2006, referitor la obligaţia operatorilor de telefonie mobilă de a solicita datele utilizatorilor (adresă, CNP, loc de muncă) de servicii tip pre-pay încalcă dreptul la viaţă intimă, familială şi privată al său şi al clienţilor săi.
Referitor la legea specială nr. 298/2008 privind reţinerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului sau de reţele publice de comunicaţii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 780 din 21.11.2008, dar şi cu privire la decizia nr. 1.258 din 8 octombrie 2009 care a statuat că legea nr. 298/2008 este neconstituţională, reţinem că, având acelaşi obiect de reglementare ca şi legea criticată, acest act normativ încalcă dreptul la viaţă privată (art. 26, alin.1 “ Autorităţile publice respectă şi ocrotesc viaţa intimă, familială şi privată.”) şi secretul corespondenţei (art. 28 “Secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poştale, al convorbirilor telefonice şi al celorlalte mijloace legale de comunicare este inviolabil.”) garantate de Constituţie.
Secretul corespondenţei, reglementat de art.28 din Constituţie, include în sfera sa şi protecţia asupra datelor de trafic şi de localizare a persoanelor care poartă corespondenţă. Această protecţie este grav încălcată, atât prin legea mai sus criticată de autorul excepţiei de neconstituţionalitate, cât şi prin Legea nr. 298/2008, declarată ulterior neconstituţionala, care, prin art. 1 “stabileşte obligaţia furnizorilor de servicii şi reţele publice de comunicaţii electronice de a reţine anumite date generate sau prelucrate în cadrul activităţii lor de furnizare a serviciilor de comunicaţii electronice, pentru punerea acestora la dispoziţia autorităţilor competente în scopul utilizării în cadrul activităţilor de cercetare, de descoperire şi de urmărire a infracţiunilor grave.”, iar prin art. 2, legea stabileste ca “se aplică datelor de trafic şi de localizare a persoanelor fizice şi juridice, precum şi datelor conexe necesare pentru identificarea abonatului sau a utilizatorului înregistrat.”
Drepturile pretinse a fi încălcate, în opinia autorului excepţiei, sunt drepturi personale nepatrimoniale, complexe, elementul comun al acestora constând în spaţiul intim de exercitare la nivelul fiecărei persoane. Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie beneficiază de recunoaştere unanimă şi protecţie internaţională, astfel cum rezultă din art.12 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, din art.17 al Pactului internaţional privitor la drepturile civile şi politice, din art.8 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi din art.26 al Constituţiei României. Dreptul la respectarea vieţii intime implică în mod necesar şi secretul corespondenţei, fie că această componentă este expres menţionată în cuprinsul aceluiaşi text al art.8 din Convenţie, fie că este reglementată distinct, cum este cazul art.28 din Constituţie.
Aşa cum a afirmat Curtea Europeană a Drepturilor Omului, “corespondenţa”, în sensul art. 8 al Convenţiei, înseamnă toate situaţiile în care două sau mai multe persoane schimbă, pe orice cale ar fi, pe orice suport, un mesaj sau o idee;  ea cuprinde atât comunicarea scrisă, cât şi cea telefonică sau pe cale radio-telefonică, iar, în zilele noastre, trebuie să adăugăm şi comunicarea prin mijloace electronice. Ingerinţa statului în exerciţiul acestui drept constă în interceptarea, pe orice cale a comunicării de orice fel. Dacă documentele sau mesajele care fac obiectul comunicării n-au plecat de la expeditor sau au ajuns la destinatar, ingerinţa statului în sesizarea lor ar putea ţine de nerespectarea dreptului la viaţă privată. 
Mai mult, Curtea a arătat că prerogativa realizării unor interceptari ale comunicaţiilor telefonice, exercitată, prin definiţie, în cel mai strict secret, comportă nu numai riscul de a afecta consecinţe prejudiciabile pentru o anumită persoană, ci poate avea consecinţe prejudiciabile pentru societatea democratică în ansamblul ei. De aceea, ingerinţa în dreptul la corespondenţa pe care o asemenea prerogativă o presupune nu ar fi considerată conformă dispoziţiilor Convenţiei, decât dacă este însoţită de toate garanţiile necesare împotriva folosirii ei excesive.
În plus, în conformitate cu principiile de limitare exprimate în jurisprudenţa în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului, de exemplu cauza Klass şi alţii împotriva Germaniei, 1978, sau cauza Dumitru Popescu împotriva României, 2007, actul normativ care reglementează măsuri de natură să producă ingerinţe în exercitarea dreptului la viaţă privată şi de familie, la corespondenţă şi liberă exprimare trebuie să conţină garanţii adecvate şi suficiente pentru a proteja persoana de eventualul arbitrar al autorităţilor statale.
S-ar presupune că aceste reglementări ar veni „în scopul prevenirii şi contracarării ameninţărilor la adresa securităţii naţionale” şi că,” organele de stat cu atribuţii în acest domeniu pot avea acces, în condiţiile stabilite prin actele normative ce reglementează activitatea de realizare a securităţii naţionale, la datele reţinute de furnizorii de servicii şi reţele publice de comunicaţii electronice."   Dar, legiuitorul nu defineşte ce se înţelege prin „ameninţări la adresa securităţii naţionale”, astfel că, în lipsa unor criterii precise de delimitare, diverse acţiuni, informaţii sau activităţi obişnuite, de rutină, ale persoanelor fizice şi juridice pot fi apreciate, în mod arbitrar şi abuziv, ca având natura unor astfel de ameninţări. Destinatarii legii pot fi incluşi în categoria persoanelor suspecte fără a cunoaşte acest lucru şi fără a putea preveni, prin conduita lor, consecinţa aplicării rigorilor legii, fapt ce înlatură prezumţia de nevinovaţie, denigrând demnitatea persoanei, şi putând genera abuzuri sub aspectul folosiriii informaţiilor de către organele abilitate.
Este unanim recunoscut în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, că statele membre semnatare ale Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi-au asumat obligaţii de natură să asigure că drepturile garantate de Convenţie să fie concrete şi efective, nu teoretice şi iluzorii, măsurile legislative adoptate urmărind apărarea efectivă a drepturilor. Obligaţia legală care impune reţinerea  datelor cu caracter personal instituită de legea criticată transformă însă excepţia de la principiul protejării efective a dreptului la viaţă intimă şi liberă exprimare într-o regulă absolută.
Cu referire la calitatea legii, prin articolul 10 din Legea nr. 20/2006 se prevede obligaţia utilizatorilor de servicii tip pre-pay să îşi dea datele personale de identificare. Consecinţa acestei măsuri ar fi posibilitatea unei urmăriri în timp real a utilizatorilor de servicii de tip pre-pay fără a se condiţiona însă această urmărire de existenţa unor motive, fără a se limita această posibilă urmărire la anumite subiecte de drept sau alte limitări care să înlăture un eventual abuz din partea autorităţilor publice. Nu considerăm necesară o identificare a utilizatorilor de cartele de tip pre-pay într-un regim similar cu cel al abonamentelor, deoarece în cazul abonamentelor se justifică necesitatea solicitării de către operatorii de telefonie mobilă a datelor personale în virtutea raportului juridic care există între ei si abonat. Furnizarea datelor abonatului sunt obligatorii pentru facilitarea serviciilor de telefonie mobilă în scopul facturării, eventualelor notificări, etc. Faţă de cazul abonamentelor, unde plata se realizează prin prestaţii succesive, în temeiul unui contract, în cazul cartelelor pre-pay, unde plata se realizează dintr-o dată (uno ictu), fără vreun încheierea vreunui contract de prestări servicii, nu justifică predarea datelor personale. Astfel că art. 10 din legea criticată nu oferă nicio garanţie privind obligaţia operatorilor de telefonie mobilă de a solicita datele utilizatorilor şi nici nu prevede scopul final în virtutea căruia aceste date să fie stocate.
Faţă de legea criticată, în acest context de exemplu, dispoziţiile art.91¹ din Codul de procedură penală respectă caracterul de excepţie al interceptărilor şi înregistrărilor audio sau video, acestea fiind permise în anumite condiţii stricte, de la momentul obţinerii autorizaţiei motivate a judecătorului, pentru o perioadă limitată de timp şi care nu poate depăşi, în total, pentru aceeaşi persoană şi aceeaşi faptă 120 de zile, dacă  sunt  date  ori  indicii  temeinice  privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni. Aceste dispozitii respectă pe deplin exigenţele principiului proporţionalităţii, atât în privinţa întinderii măsurii de limitare a dreptului, cât şi sub aspectul încetării ei imediat ce au dispărut cauzele determinante.
Aceste stocări de date nu au doar ca efect identificarea persoanei care transmite un mesaj, o informaţie, prin orice mijloc de comunicare, dar şi a destinatarului acelei informaţii. Persoana apelată este astfel expusă sub aspectul reţinerii datelor ce ţin de viaţa sa privată, independent de un act sau o manifestare proprie de voinţă, ci numai în funcţie de comportamentul unei alte persoane – a apelantului , ale cărei acţiuni nu i le poate cenzura pentru a se proteja împotriva relei sale credinţe sau a intenţiei de şantaj, hărţuire etc. Deşi este un subiect pasiv în relaţia de intercomunicare, persoana apelată poate deveni, fără voinţa sa, suspectă din perspectiva rigorilor sub care autorităţile statului îşi desfăşoară activitatea de cercetare penală. Or, din acest punct de vedere, ingerinţa în viaţa intimă a persoanei, reglementată de legea criticată, apare ca fiind excesivă.
Această operaţiune priveşte în egală măsură pe toţi destinatarii legii, indiferent dacă au săvârşit sau nu fapte penale sau dacă sunt sau nu subiectul unor anchete penale, ceea ce este de natură să răstoarne prezumţia de nevinovăţie şi să transforme a priori toţi utilizatorii serviciilor de comunicaţii electronice sau de reţele publice de comunicaţii în persoane susceptibile de săvârşirea unor infracţiuni de terorism sau a unor infracţiuni grave. Legea criticată, având o largă sferă de aplicabilitate – practic, asupra tuturor persoanelor fizice şi juridice utilizatoare ale serviciilor de comunicaţii electronice destinate publicului de tip pre-pay, astfel că nu poate fi considerată ca fiind conformă prevederilor din Constituţie şi din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la garantarea drepturilor la viaţă intimă, la secretul corespondenţei şi la liberă exprimare.


V. Excepţia de neconstituţionalitate privind articolul 15 din Legea 20/2006   
Articolul 15 al Legii nr. 20/2006, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 93 din 2 aprilie 2006, prevede obligaţia producătorilor de monitoare TV şi televizoare de a integra în ecran o mini-cameră de supraveghere care poate fi activată de către operatorii de cablu la solicitarea procurorului şi poate fi conectată la sistemul centralizat de supraveghere al poliţiei, conform articolului 20 din aceeaşi lege.
Considerăm că aceaste norme încalcă prevederile articolului 26 din Constituţia României, potrivit căruia : “(1) Autorităţile publice respectă şi ocrotesc viaţa intimă, familială şi privată.  (2) Persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăşi, dacă nu încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunele moravuri.” De asemenea, considerăm că este încălcat şi articolul 27, alin 1 :” (1) Domiciliul şi reşedinţa sunt inviolabile. Nimeni nu poate pătrunde sau ramâne în domiciliul ori în reşedinta unei persoane fără învoirea acesteia”, dar şi articolul 44 alin. (1) care prevede că :”  Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului, sunt garantate. Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege.”
Masajul reprezintă din punct de vedere medical ansamblul de tehnici care utilizează mâinile (frământare, petrisaj, presiuni, vibraţii etc.) şi se exercită pe diferite parţi ale corpului în scop terapeutic. Un masaj medical este prescris de către medic şi ţine de experienţa exclusivă a maseurului, kinetoterapeutului.
Conform Legii nr. 46/2003 privind drepturile pacienţilor, aceştia au dreptul la confidenţialitatea informaţiilor şi la viaţa privată a pacientului. Astfel conform art. 21,toate informaţiile privind starea pacientului, rezultatele investigaţiilor, diagnosticul, prognosticul, tratamentul, datele personale sunt confidenţiale chiar şi după decesul acestuia. Informaţiile cu caracter confidenţial pot fi furnizate numai în cazul în care pacientul îşi dă consimţământul explicit sau dacă legea o cere în mod expres . În plus, art. 25 prevede că  orice amestec în viaţa privată, familială a pacientului este interzis, cu excepţia cazurilor în care aceasta imixtiune influenţează pozitiv diagnosticul, tratamentul ori îngrijirile acordate şi numai cu consimţământul pacientului. Sunt considerate excepţii cazurile în care pacientul reprezintă pericol pentru sine sau pentru sănătatea publică.
Prin montarea de camere video în spaţiul unde se realizează procedurile masajului se încalcă dreptul la viaţă privată al clienţilor salonului de masaj, aceştia putând manifesta un comportament constrâns de imprevizibilitatea declanşării procedurii de supraveghere a politiei.
Articolul 8 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului consacră dreptul la respectarea vieţii private, familiale, a domiciliului si a corespondenţei persoanei, nefiind permis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură, care într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţă publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătătii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.
În acelaşi spirit şi aproape aceiaşi termeni, Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, prin art. 17, prevede că : „1. Nimeni nu va fi obiectul unor imixtiuni arbitrare sau ilegale în viaţa sa particulară, în familia sa, în domiciliul său ori în corespondenţa sa,nici la atingeri ilegale aduse onoarei si reputaţiei sale. 2. Orice persoană are drept la protecţia legii împotriva unor asemenea imixtiuni sau atingeri”.
Coroborând aceste articole cu articolul 12 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, conform căruia „nimeni nu va fi supus la imixtiuni arbitrare în viaţa sa personală,în familia sa, în domiciul lui sau în corespondenţa sa, nici la atingeri aduse onoarei şi reputaţiei sale. Orice persoană are dreptul la protecţia legii unor astfel de imixtiuni sau atingeri ” si cu articolul 26 din Constituţia României, modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003, care prevede că „autorităţile publice respectă şi ocrotesc viaţa intimă, familială şi privată ”, se poate trage concluzia că pot exista clauze derogatorii permanente, care au ca scop general apărarea instituţiilor democratice, prin protejarea drepturilor altor persoane şi prin protejarea ordinii publice .
În cazul de faţă, considerăm că măsura montării de mini-camere de supraveghere ce pot fi activate de operatorii de cablu la solicitarea procurorului şi care pot fi conectate la sistemul centralizat de supraveghere al poliţiei  nu reprezintă o măsură necesară  în societatea românească, ci reprezintă o formă de constrângere a dreptului la viaţa intimă, familială şi privată a cetaţenilor. Supravegherea video reprezintă o ameninţare şi în ceea ce priveste protecţia datelor personale, întrucât accesul la aceste imagini, care împreună constituie informaţii cu caracter personal, reprezintă o ameninţare la adresa protejării datelor  personale şi private.
Articolul 15 prevede obligaţia producătorilor de monitoare TV şi televizoare de a integra în ecran o mini-cameră de supraveghere. În acest context, toate subiectele de drept, indiferent de situaţie ar putea fi urmărite. Nu se prevede absolut nicio limitare în operarea acestor camere de supraveghere, iar consecinţa directă ar putea fi ca nici autorităţile publice sau operatorii de cablu să nu întâlnească vreo limitare în folosirea abuzivă a lor. În acest sens, considerăm că legea lasă o mult prea mare putere de apreciere autorităţilor publice.
Noţiunea de domiciliu are sensuri diferite în funcţie de ramura de drept în care este utilizată. Astfel în dreptul privat, prin domiciliu se înţelege „acel atribut de identificare a persoanei fizice care o individualizează în spaţiu, prin indicarea unui loc având această semnificaţie juridică ”. Dreptul public utilizează această noţiune într-o accepţiune mai largă, cuprinzând atât noţiunea de domiciliu din dreptul civil, noţiunea de reşedinţă, cât şi pe cea de sediu al persoanei juridice.  Instanţa europeană a extins noţiunea de domiciliu la locul unde o persoană îşi desfasoară activitatea profesională, iar recent ea a decis că, în anumite limite, noţiunea de domiciliu în sensul art. 8, poate privi sediile şi agenţiile unei societăţi comerciale.
 
Având în vedere că domnul M.P. deşi nu locuieşte peste noapte în apartamentul unde se află salonul de masaj, dar petrece acolo 8 ore pe zi, având în acel loc şi sediul societăţii comerciale al cărei reprezentant este, constatăm că în această situaţie suntem în ipoteza sensului  larg al noţiunii de domiciliu, aşa cum a fost el statuat de Curtea Europeana a Drepturilor Omului. Observăm astfel că prin articolele 15 şi 20 ale legii contestate, se realizează o încalcare a articolului 27 privind inviolabilitatea domiciliului, din Constituţia României.

VI. Excepţia de neconstituţionalitate cu privire la articolul 20 din legea 20/2006
Articolul 20 menţionează că aceste camere de supraveghere pot fi activate la solicitarea procurorului. Curtea a statuat deja că procurorii români, acţionând în calitate de magistraţi ai Ministerului Public, nu îndeplineau cerinţa de a fi independenţi faţă de puterea executivă .
Acestă concepţie este afirmată şi de articolul 132 din Constituţie, care prevede că: “Procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii,al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea Ministrului Justiţiei”. Singura autoritate care ar trebui să aibă competenţa de a solicita activarea mini-camerelor ar trebui să fie instanţa judecătoarească, în baza caracterului independent, inamovibil şi imparţial pe care îl au judecătorii. Considerăm că prin această soluţie se încalcă principiul teoriei separaţiei şi a echilibrului puterilor în stat,  principiu consacrat expresis verbis în articolul 1 din Constituţia României, deoarece permite, indirect, executivului să dispună o măsură care ţine de competenţa organului jurisdicţional.
De asemenea, din raţionamentul Curţii Europene a Drepturilor, se poate considera deficitar acest articol 20 din Legea nr. 20/2006, deoarece nu este prevăzut un control a priori al autorizaţiilor date de procuror.  Consecinţa lipsei acestui control este că persoanele care, fără a fi informate de faptul ca sunt supravegheate prin camerele video instalate în televizoare, nu au posibilitatea de a face recurs în faţa unei instanţe. Mai mult decât atât, nu este prevăzută nici posibilitatea unui control a posteriori al temeiniciei interceptării din partea unei autoritatăţi independente şi imparţiale. Aşadar, i se dă Ministerului Public o deplină aptitudine de a aprecia când o asemenea măsură este necesară şi de a acţiona în consecinţă, fără a fi posibil un control a priori sau a posteriori.

În acest sens, vă rugăm să constataţi că art. 5, art. 15 şi art. 20 din prezenta lege nu respectă prevederile consacrate în Constituţia României şi următoarele acte internaţionale-Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi Pactul Internaţional privind Drepturile Civile şi Politice, acte internaţionale la care România este parte.

Onorată instanţă,
În considerarea argumentelor expuse mai sus vă solicităm admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a articolelor 5, 10, 15, 20 din Legea nr. 20/2006, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 93 din 2 aprilie 2006.


Documente ataŞate
Abonare la INFOletter