Pledoarie Octavian DAVID

Domnule Președinte,

Onorată Curte,

 

            Avocatul Poporului, în temeiul art. 146 lit. a teza întâi din Constituție, sesizează Curtea Constituțională cu obiecția de neconstituționalitate privitoare la dispozițiile Legii cultelor religioase adoptate de Parlament la data de 15 aprilie 2014.

            Se semnalează, astfel, încălcarea prin legea contestată a unor dispoziții constituționale în cadrul cărora importanță deosebită prezintă dreptul cultelor religioase de a se organiza în mod autonom și libertatea religioasă, fără, însă, a neglija și celelalte norme constituționale incidente cărora li se aduc atingere.

            Astfel, în identificarea exactă a raportului ce se creează între statul român și cultele religioase care există pe teritoriul acestuia este necesar să ne raportăm atât la dispozițiile constituționale în materie, dezvoltate în domeniul infraconstituțional prin diverse dispoziții legale, cât și la art. 9 al Convenției Europene a Drepturilor Omului care instituie, printre altele, și libertatea religioasă. În acest sens, deși nu se prevede expres (ca în cazul constituției franceze, spre exemplu), principiul laicității are o existență de netăgăduit în sistemul de drept românesc, în sprijinul acestei afirmații venind mai multe argumente. În primul rând, art. 29 din Constituție prevede autonomia cultelor religioase față de statul român și libertatea de organizare a acestora potrivit statutelor întocmite în conformitate cu legea. Mai apoi, în cadrul acestei legi la care face referire textul constituțional, Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor, se precizează faptul că în România nu există religie de stat, iar că acesta este neutru față de orice credință religioasă sau ideologie atee. În fine, Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 488/2011 consacră același principiu al laicității, dând o definiție a autonomiei cultelor față de stat despre care spune că reprezintă dreptul natural al Bisericii de a stabili unilateral normele doctrinare (…) și de a se autoguverna prin acestea, în mod independent față de stat.

Nu putem nega, de altfel, că prin aderarea statului Român la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, acesta a consimțit să-și însușească și să respecte întocmai principiile și valorile ce stau la baza acestui act internațional, astfel cum sunt ele evocate în bogata jurisprudență a Curții de la Strasbourg. Astfel, CEDO afirmă despre libertatea religioasă, astfel cum este ea consacrată de art. 9 al Convenției (cu prilejul cauzei Kokkinakis contra Greciei), că figurează printre elementele cele mai importante ale identității credincioșilor și ale concepției lor despre viață, dar ea este, în același timp, și un instrument prețios pentru atei, agnostici, sceptici sau pentru indiferenți.

Având în vedere toate acestea, urmează să analizăm aspectele neconstituționale pe care Legea privind cultele religioase, adoptată de Parlament în data de 15 aprilie 2014, le prezintă.

Astfel, în privința dispozițiilor referitoare la posibilitatea clericilor de a refuza oficierea căsătoriilor religioase pe motive de conștiință, chiar dacă ar fi îndeplinite condițiile legale, sunt necesare mai multe discuții. Prima teză a prevederii legale nu se opune textului constituțional deoarece, așa cum a precizat și Curtea Constituțională în repetate în rânduri cu prilejul deciziilor 448/2011, 797/2008 și 640/2008, ordinea internă a unui cult se reglementează prin acte juridice specifice, iar statul nu poate interveni în acest domeniu prin norme de drept comun întrucât trebuie respectat principiul laicității amintit anterior. Legea prevede posibilitatea clericilor de a refuza oficierea căsătoriilor religioase, respectând astfel libertatea conștiinței evocată la art. 29 alin. (2) din Constituție. În plus, refuzarea acestei oficieri nu constituie o încălcare a dispozițiilor constituționale, chiar dacă în baza dreptului comun căsătoria este încheiată legal, deoarece art. 48 din Constituție menționează faptul că se poate celebra căsătoria religioasă, numai după căsătoria civilă. Prezența acestui verb nu instituie o obligație, ci o posibilitate atât din partea soților de a celebra căsătoria religioasă, cât și din partea clericilor de a o recunoaște.

Aspecte neconstituționale sunt, însă, întâlnite în teza a doua a prevederilor legale amintite unde se precizează că refuzul oficierii căsătoriei religioase se aduce la cunoștință în sistemul intern al cultului respectiv, antrenând obligația pentru clericii aceluiași cult de a nu oficia căsătoria. Articolele constituționale încălcate în acest caz sunt art. 1 alin. (5), art. 16 alin. (1), art. 20 alin. (1) și art. 29 alin. (2), (3) și (5). În primul rând, prin modul de redactare al textului legal se încalcă principiul securității juridice întrucât, în teza întâi se precizează posibilitatea clericilor de a refuza oficierea căsătoriei religioase pe motive de conștiință, iar în teza a doua, această posibilitate devine o obligație în sarcina restului clericilor de a refuza oficierea căsătoriei religioase, creându-se, astfel, o digresiune în cadrul legii și opunându-se în mod vădit principiului clarității pe care orice lege trebuie să îl îndeplinească. Mai mult, prin privarea celorlalți clerici de posibilitatea exprimării voinței cu privire la acceptarea sau refuzarea oficierii căsătoriei religioase, dispozițiile legale instituie o discriminare între membrii clerului, ceea ce este contrar spiritului constituțional, iar prin acte de drept comun, legiuitorul creează o normă imperativă aplicabilă dreptului intern al cultelor, opunându-se, în acest sens, atât principiului laicității statului român, cât și jurisprudenței Curții Constituționale în materia autonomiei cultelor religioase care, potrivit art. 147 alin. (4), este general obligatorie și produce efecte juridice numai pentru viitor. Textul legal se opune, totodată, și art. 20 alin. (1) din Constituție, coroborat cu art. 9 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului în care se menționează libertatea religioasă despre care CEDO s-a mai pronunțat în cauza „Sindicatul Păstorul cel bun contra României”, prilej cu care a afirmat că statul trebuie să se abțină de la orice ingerință în sistemul intern al oricărui cult, incluzând aici și acte cu caracter general obligatoriu prin care se creează obligații doar în seama clericilor. O situație asemănătoare este întâlnită și în cazul legii de față, motiv pentru care, dispozițiile anterior amintite sunt neconstituționale.

În continuare, este necesar să atragem atenția asupra prevederilor legale conform cărora se instituie o taxă specială asupra jocurilor de noroc pentru a fi folosită la acordarea de bonusuri clerului cu ocazia marilor sărbători religioase. Sunt necesare, astfel, discuții atât în ceea ce privește domeniul religios, cât și cel financiar. În acest sens, considerăm că dispozițiile legale avute în vedere încalcă art. 1 alin. (4), art. 29 alin. (3), (4) și (5) și art. 138 alin. (1) coroborat cu art. 139 alin. (1) din Constituție.

În primul rând, reluând discuția anterioară cu privire la autonomia cultelor religioase, amintim că principiul laicității statului român presupune și libertatea de organizare a acestora, ceea ce implică faptul că pentru întreținerea și desfășurarea activității cultelor se utilizează, în primul rând, veniturile proprii ale acestora, create și administrate în conformitate cu statutele lor. Mai mult, Consiliul Constituțional francez, în soluționarea unei excepții de neconstituționalitate (Decizia n° 2012-297 din 21 februarie 2013), arată că regula nesubvenționării cultelor care rezultă din principiul laicității se concretizează în interdicția puterilor publice de a finanța exercițiul cultelor și de a acorda un ajutor public unor culte determinate. Trebuie, însă, menționat faptul că, spre deosebire de sistemul francez care se caracterizează prin trăsăturile sale profund laice, sistemul de drept românesc este ceva mai tolerant în ceea ce privește cultele religioase de vreme ce, conform art. 29 din Constituție, acestea „se bucură de sprijinul statului”. Acest sprijin, însă, este necesar să fie asigurat cu respectarea neutralității față de cultele religioase la care statul român s-a angajat. Or, în considerarea dispozițiilor legale criticate, utilizarea sintagmei „pentru marile sărbători religioase” poate genera numeroase abuzuri, lipsa de claritate obligând, practic, autoritățile publice competente să realizeze un studiu de oportunitate asupra sumelor de bani ce vor fi distribuite pentru marile sărbători religioase, fiind necesară distingerea între importanța mai mare sau mai mică între sărbătorile fiecărui cult. Acest aspect contravine în mod manifest principiului autonomiei cultelor care pot fi private în mod abuziv de libertatea de decizie asupra sărbătorilor lor religioase importante. Mai mult, statul, implicându-se în susținerea cultelor religioase, poate crea cu ușurință situații discriminatorii, de vreme ce există multiple culturi religioase pe teritoriul României, riscând, în cele din urmă, să privilegieze unul sau mai multe culte religioase în detrimentul altora, ori chiar să incite la acte sau acțiuni de învrăjbire religioasă, ceea ce contravine art. 29 alin. (4) din Constituție.

În al doilea rând, dispozițiile legale criticate contravin și modului de constituire a bugetului de stat care, potrivit art. 138 din Constituție, este elaborat anual de către Guvern sub forma unui proiect de lege pe care îl supune spre aprobare Parlamentului. Într-adevăr, instituirea taxei speciale asupra jocurilor de noroc se realizează prin lege, în conformitate cu art. 139 din Constituție, însă elaborarea bugetului de stat și, pe cale de consecință, stabilirea taxelor, impozitelor și a altor venituri ale bugetului de stat nu sunt de competența Parlamentului, ci a Guvernului. Avem în vedere faptul că legea de față a fost propusă, inițial, spre aprobare Parlamentului de către Guvern sub forma unui proiect de lege, însă acest lucru nu justifică reglementarea unei noi taxe cu titlu special, de vreme ce aceasta putea fi introdusă în proiectul viitor al bugetului de stat. Din interpretarea art. 139 rezultă că atât taxele, cât și impozitele sunt venituri ale bugetului de stat, buget care, după cum am afirmat, este stabilit anual de către Guvern. Pe cale de consecință, instituirea unei taxe speciale în afara proiectului bugetului de stat reprezintă o depășire, în mod neconstituțional, a atribuțiilor Guvernului. Mai mult, putem avea în vedere și faptul că pe parcursul procesului legislativ, proiectul de lege propus de Guvern poate suferi modificări, astfel că dispoziția din legea criticată poate fi opera uneia dintre cele două Camere, ceea ce echivalează în această situație cu depășirea competențelor Parlamentului și realizarea unei ingerințe a puterii legislative în sfera de activitate a puterii executive. Indiferent de cele două situații discutate, instituirea taxei speciale asupra jocurilor de noroc este neconstituțională.

Un alt aspect neconstituțional al legii criticate adus în atenția Curții este instituirea obligației clericilor cultelor religioase de a contribui la combaterea criminalității prin completarea unor chestionare cu diferite informații având caracter privat. Astfel, se încalcă, art. 26, art. 29 alin. (2), (3) și (5) și art. 53 din Constituție.

Trebuie observat, că politica de combatere a criminalității se sprijină, în termenii prezentei legi, pe confesiunile și informațiile relevante pe care le pot obține clericii unui anumit cult religios de la enoriașii săi. Prin divulgarea acestor informații cu caracter privat se aduce astfel o restrângere exercițiului dreptului la viață intimă, familială și privată și a dreptului de manifestare liberă a religiei.

Cu privire la restrângerea dreptului la viață intimă, familială și privată, Curtea s-a mai pronunțat anterior prin Decizia nr. 1258/2009, ocazie cu care a stabilit că dreptul la viață intimă, familială și privată și la libertatea de exprimare pot fi supuse unor limitări în ceea ce privește exercițiul lor cu respectarea unei legi speciale, a principiului proporționalității și nediscriminării, precum și a interesului național și social. Cu ocazia deciziei amintite, Curtea a semnalat utilizarea echivocă a sintagmei „date conexe” care putea lăsa loc de abuzuri prin faptul că nu i se dădea o definiție precisă, iar colectarea datelor cu caracter privat nu se făcea pentru o perioadă determinată pentru a respecta principiul proporționalității, ci în mod perpetuu. Așadar, din analiza dispozițiilor din legea criticată prin prisma art. 53 din Constituție, observăm că această restrângere aduce, de fapt, atingere unor drepturi fundamentale, golindu-le, astfel, de conținut. Este adevărat că se vizează în acest caz interesul social, mai exact combaterea criminalității, însă această atribuție de protecție socială revine, mai degrabă, autorităților publice competente, iar nu cultelor religioase care, din punct de vedere constituțional, sunt autonome față de stat și nu li se poate impune obligația de a participa la realizarea lucrărilor sale specifice.

Astfel, prin instituirea obligației clericilor anterior amintitese lipsește de conținut dreptul persoanei de a-și exprima în mod liber credința. Curtea Constituțională Federală Germană a statuat într-o decizie de-a sa (BVerfGE 32,98) faptul că libertatea de credință asigură individului un spațiu juridic liber de ingerințele statului în care acesta poate să dea vieții sale forma corespunzătoare convingerilor sale. Așadar, libertatea de credință nu cuprinde numai libertatea interioară de a crede sau de a nu crede, ci și libertatea exterioară de a manifesta, mărturisi sau de a răspândi credința. În acest sens, potrivit anumitor culte, procedeul mărturisirii păcatelor este o condiție a desăvârșirii spirituale. Enoriașii își dezvăluie faptele de orice natură clericilor, prezumând că aceștia sunt de bună-credință și nu vor divulga secretele aflate. Legea în cauză contravine, însă, acestei legături spirituale, încălcând în mod vădit principiul autonomiei cultelor și libertății de credință. Mai mult, în ipoteza comunicării informațiilor cu caracter privat în pofida celor menționate anterior, s-ar încălca și dreptul la viață intimă, familială și privată, cu completarea că excepția instituită de art. 53 din Constituție cu privire la restrângerea exercițiului unor drepturi se transformă în regulă, astfel că se încalcă principiul proporționalității, chestionarele fiind întocmite de clerici în mod permanent, și se golesc de conținut atât dreptul înscris la art. 26 din Constituție, cât și relația de natură spirituală bazată pe încredere și confidențialitate dintre clerici și enoriașii săi.

În fine, legiuitorul intervine printr-un act juridic de drept comun pentru a institui o obligație în sarcina clericilor care ar trebui, în mod normal, să se bucure de autonomie în fața statului. Se încalcă, astfel, principiul autonomiei cultelor religioase și principiul laicității statului, golindu-se de conținut, totodată, libertatea conștiinței și libertatea religioasă. Mai mult, de vreme ce unele profesii care presupun contactul intim cu unele persoane în ceea ce privește aflarea unor informații având caracter confidențial, precum profesia de psiholog sau de avocat, se bucură de protecție împotriva obligației de a divulga informațiile pe care le-au luat la cunoștință, este absurd să se accepte o derogare de la acest mijloc de protecție în cazul clericilor întrucât, în caz contrar, am fi în situația unei discriminări evidente de vreme ce legătura spirituală dintre clerici și enoriașii lor specifică anumitor culte poate deveni atât de puternică încât neglijarea ei ar echivala în mod evident cu încălcarea dreptului de a-și manifesta liber credința.

Așadar, în considerarea celor anunțate anterior este fără îndoială că dispozițiile legii criticate nu numai că se opun preceptelor constituționale, dar prezintă și un veritabil risc la adresa principiului autonomiei cultelor religioase și a dreptului de a-și manifesta în mod liber credința.

În continuarea considerentelor expuse anterior, dar şi pentru alte raţiuni, Legea cultelor religioase adoptată de Parlamentul României la 15 aprilie 2014 este neconstituţională, venind în contradicţie cu principii de drept care stau la baza organizării statului de drept, democratic şi social.

Astfel, dispoziţiile legale care conferă membrilor cultelor religioase dreptul de a se organiza în sindicate contravine art. 29 alin. (3) şi alin. (5) din Constituţie prin încălcarea principiului autonomiei cultelor religioase, principiu consacrat şi în art. 9 din Convenția pentru Protecția Drepturilor Omului şi Libertăților Fundamentale. Prevederile criticate stipulează că membrii clerului se pot organiza în sindicate pentru a-şi apăra drepturile în faţa organelor ierarhic superioare. Prin sindicat se înțelege asociere  în scopul apărării drepturilor prevăzute în legislaţia naţională, în pactele, tratatele şi convenţiile internaţionale la care România este parte, precum şi în contractele colective de muncă şi promovării intereselor profesionale, economice, sociale, culturale şi sportive ale membrilor acestora. Însă, posibilitatea clericilor de a se constitui în sindicate contravine principiului autonomiei organizaţiilor religioase ce reprezintă cheia de boltă a relaţiilor dintre statul român şi cultele recunoscute pe teritoriul său, fiind indispensabil pluralismului dintr-o societate democratică. De aceea, în spiritul art. 29 alin. (3) care prevede  libertatea cultelor religioase de a se organiza potrivit statutelor proprii, statul are obligaţia de a garanta organizaţiilor religioase, în baza autonomiei acestora, competenţa exclusivă de a decide structura lor si normele interne de funcţionare. Astfel, aşa cum a stabilit CCR în jurisprudenţa sa anterioară[1]cultele au un rol spiritual în societatea românească, fiind evident că natura lor juridică nu este cea a unor entităţi statale, deoarece ele sunt autonome faţă de stat. Sub acest aspect, trebuie avut în vedere şi caracterul muncii desfăşurate de membrii clerului care prezintă particularitatea de a urmări şi o finalitate spirituală ce urmează a fi îndeplinita în cadrul unei organizaţii religioase care poate pretinde un anumit nivel de autonomie. Pentru aceste considerente, statul trebuie să se abţină de la încurajarea oricărei forme de disidenţă în cadrul acestor organizaţii[2]. Or, stabilirea printr-un act normativ ce emană de la autoritatea legiuitoare a statului a unei forme de exercitare a libertăţii de asociere prin constituirea de sindicate în beneficiul membrilor clerului aduce o gravă atingere libertăţii cultelor de a se organiza conform propriilor tradiţii. Astfel, organizarea clericilor în sindicate ar constitui un risc real pentru autonomia cultelor religioase. De aceea rolul statului în relaţiiile cu organizaţiile religioase trebuie să se limiteze la organizarea neutră şi imparţială a practicării religiilor, cultelor şi credinţelor, contribuind la asigurarea ordinii publice şi a păcii religioase.

În acest sens au relevanţă şi controversele cu privire la raporturile juridice de muncă dintre personalul clerical şi culte. Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului[3] a considerat că membrii clerului desfăşoară activităţi în baza unui contract individual de muncă , în timp ce în doctrină predomină opinia potrivit căreia  preoţii nu se încadrează în rândul funcţionarilor publici, al demnitarilor, al militarilor profesionişti (de carieră), ori al membrilor cooperativelor meşteşugăreşti. Raportului juridic de muncă al acestei categorii profesionale i se aplică normele specifice fiecărui cult religios şi, în măsura în care acestea nu conţin dispoziţii obligatorii, normele Codului muncii[4]. Însă, chiar în situația în care s-ar reţine că membrii clerului desfăşoară activităţi în baza unui contract individual de muncă, CEDO a apreciat că dacă există interese divergente într-o societate, trebuiemenţinut un echilibru just între protejarea intereselor concurente ale persoanei şi ale societăţii în ansamblu.

De altfel, raportându-ne la teoria proporţionalităţii elaborată de CEDO şi des întâlnită în jurisprudenţa[5] acesteia, potrivit căreia este necesară asigurarea unui just echilibru între exigenţele interesului general al comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului, înţelegem că în situaţiile în care există interese diferite între individ şi societate, prevalează interesul societăţii. Prin aplicarea acestei teorii în speţă, înţelegem că interesul general al societăţii este reflectat de principiul autonomiei cultelor, în timp ce dreptul membrilor clerului de a se constitui în sindicate, drept ce vizează interesul unor grupuri de persoane determinabile, este echivalent interesului privat. În raportul dintre principiul autonomiei cultelor şi dreptul clericilor de a se constitui în sindicate, ceea ce trebuie să prevaleze este interesul general, adică principiul autonomiei cultelor religioase. Cum dreptul clericilor de a se constitui în sindicate contravine acestui principiu, prevederile legale criticate sunt neconstituţionale, fără a se putea reţine căprin îngrădirea dreptului clericilor de a se constitui în sindicate se aduce atingere dreptului de asociere consacrat la art. 40 din Constituţia României, date fiind caracterul specific al relaţiilor ierarhice de slujire existente în grupările religioase şi nivelul ridicat de loialitate pe care îl implică aceste relaţii, statul având obligaţia să garanteze organizaţiilor religioase, în baza autonomiei acestora, competenţa exclusivă de a decide structura lor şi normele interne de funcţionare.

Prevederile privind dreptul membrilor clerului de a contesta deciziile organelor ierarhic superioare în faţa instanţelor judecătoreşti contravin dispozițiilor art. 29 alin. (3) şi alin. (5) din Constituţie prin încălcarea principiului autonomiei cultelor religioase. CCR s-a pronunţat cu privire la acest aspect şi în jurisprudenţa sa anterioară [6] stabilind că organizaţiile religioase sunt autonome faţă de stat şi se organizează potrivit statutelor proprii, în condiţiile legii.Dat fiind rolul lor spiritual în societatea românească, este evident că natura juridică a cultelor religioase nu este cea a unor entităţi statale, deoarece ele sunt autonome faţă de stat.  De aceea disciplina internă a unui cult este reglementată prin acte juridice specifice, adecvate desăvârşirii rolului spiritual, cu respectarea drepturilor fundamentale ale omului.

Cât priveşte statul, Curtea Constituţională reţine că acesta este o organizaţie politică ce îşi realizează atribuţiile prin exercitarea funcţiilor publice. Or, statul nu exercită funcţii publice şi în domeniul activităţii interne a cultelor religioase. De aceea, normele juridice emise de stat cu privire la disciplina muncii nu sunt aplicabile şi personalului cultelor religioase.Astfel, instanţele de judecată nu sunt competente să exercite funcţia de înfăptuire a justiţiei în cadrul cultelor religioase pentru acte de încălcare a disciplinei interne, deoarece răspunderea juridică, în materie, nu este reglementată prin norme juridice de drept comun, ci prin norme juridice proprii acelor culte.

De altfel, Curtea stabilea că accesul liber la justiţie consacrat la art. 21 din Constituţie  este garantat pentru membrii clerului în cazul contravenţiilor şi infracţiunilor, adică în cazul săvârşirii unor acte antisociale, stabilite prin norme generale.

Pentru aceste considerente, dreptul membrilor clerului de a ataca deciziile organelor ierarhic superioare în faţa instanţelor de judecată ar echivala cu o ingerinţă a autorităţii statale în activitatea cultelor religioase, încălcând astfel principiul autonomiei organizaţiilor religioase care interzice statului să oblige o comunitate religioasă să admită în rândurile sale membri noi ori să-i excludă pe alţii, aceeaşi soluție fiind stabilită şi  de CEDO în jurisprudenţa[7] sa.

Mai mult, având în vedere deciziile CCR cu relevanţă în această materie, şi prin raportare la art. 147  alin. (3) din Constituţie, se poate constata încălcarea acestui articol prin lipsirea de efect a deciziilor Curţii, care devin obligatorii erga omnes de la momentul publicării lor în Monitorul Oficial. Prin urmare, reglementarea unei situaţii contrare prevederilor stabilite în deciziile Curţii încalcă Legea fundamentală, fapt de natură a atrage neconstituţionalitatea dispoziţiilor în cauză.

Prevederea legală care stabileşte posibilitatea clericilor de a afişa pe site-urile instituţiilor religioase numele persoanelor ce nu obişnuiesc să se implice, prin contribuţii financiare sau echivalente la bunul mers al instituţiei religioase respective, deşi participă la serviciile religioase, aduc atingere art. 1 alin. (5), art. 26 alin. (2) si art. 29 alin. (3) şi alin. (5) din Constituţie. 

Astfel,  textul de lege este criticabil, în primul rând,  sub aspectul formulării  prin aceea că nu conţine dispoziţii precise. Or, în jurisprudenţa[8] sa, Curtea a statuat că principiul general al legalităţii consacrat la art. 1 alin. (5) din Constituţie presupune  deopotrivă claritatea şi previzibilitatea  normei juridice, calităţi esenţiale ce asigură constituţionalitatea legii sub aspect formal. Pentru aceste considerente, sintagma folosită de legiuitor contribuții financiare sau echivalente  este lipsită de claritate şi precizie, putând da naştere unor dificultăţi în aplicarea dispoziţiei legale criticate, sau chiar unor abuzuri din partea clericilor, întrucât legea nu stabileşte nici cuantumul contribuţiei financiare şi nici nu defineşte mijloacele echivalente acestor contribuţii. În acest context poate fi adus în discuţie exemplul legislaţiei germane care instituie  impozitul eclezial ca mijloc de sprijinire a cultelor religioase. Astfel, legea germană prevede  obligaţia persoanelor care declară că aparţin unui anumit cult de a participa la bunul mers al instituţiilor religioase prin alocarea unei sume ce reprezintă  8% din salariu, iar fondul astfel obţinut se distribuie proporţional bisericilor care sunt obligate să desfăşoare şi unele activităţi de asistenţă socială. 

 Mail mult, prin publicarea numelor persoanelor pe site-urile instituţiilor religioase  se încalcă art. 26 ce consacră la alin. (2) dreptul persoanei de a dispune de ea însăşi. Astfel, publicarea numelor persoanelor ce nu se implică financiar la bunul mers al instituţiilor religioase, cu titlu de sancţiune, reprezintă o violare a acestui drept, prin prelucrarea numelui persoanei, fără acordul acesteia. Prin aducerea la cunoştinţă publică a situaţiei în care persoanele nu participă la bunul mers al cultelor se exercită o formă de presiune de natură a determina persoanele în cauză să  acţioneze în sensul stabilit prin textul de lege criticat, presiune ce contravine dispoziţiilor art. 29 alin. (1) care prevede că nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie contrară convingerilor sale, libertatea gândirii fiind asigurată. Or, în situaţia descrisă, o persoană ar fi constrânsă prin publicarea numelui său pe site-ul cultului religios căruia îi aparţine să contribuie financiar, deşi nu consideră că trebuie să facă astfel.De altfel, în considerarea libertăţii de gândire, legiuitorul a prevăzut expres în Legea nr. 489/2006 la art. 10, alin. 5) faptul că nimeni nu poate fi constrâns prin acte administrative sau prin alte metode să contribuie la cheltuielile unui cult religios.

Nu în ultimul rând, dispoziţiile criticate aduc atingere principiul autonomiei cultelor religioase consacrat la art. 29 prin reglementarea de către legiuitor a unor aspecte ce ţin de organizarea internă a cultelor, care, potrivit Legii fundamentale, se stabilesc prin intermediul statutelor proprii organizaţiilor religioase. În acest sens Curtea a statuat în jurisprudenţa sa anterioară că instituţiile religioase decid singure aspecte ce ţin de organizarea şi  lucrarea lor pastorală, misionară şi administrativă. Or, consacrarea printr-o lege emanând de la organul legiuitor al ţării a unei modalităţi de a contribui la bunul mers al organizaţiilor religioase, şi mai mult decât atât, a unei forme de sancţiune aplicabilă celor ce se sustrag de la îndeplinirea acestora, reprezintă o ingerinţă a statului în treburile interne ale cultelor religioase, aducând atingere principiului autonomiei de care acestea beneficiază.

Prevederile ce stabilesc obligaţia statului român, împreună cu alte state ortodoxe, de a face demersurile necesare pentru revendicarea catedralei Sf. Sofia din Istanbul de la statul turc şi redarea sa cultului ortodox sunt neconstituţionale, încălcând prevederile art. 29 alin. (3) şi alin. (5), precum şi prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie.

În primul rând, sintagma statul român, împreună alte state ortodoxe este neconstituţională prin prisma art. 29 alin. (3) şi alin. (5), întrucât din această formulare se înţelege că şi statul român este stat ortodox. Or, statul român este stat laic, ceea ce înseamnă că nu există o religie de stat.  Astfel, deşi Constituţia nu consacră expres caracterul secular al statului român, acesta poate fi stabilit prin coroborarea alineatelor (3) şi (5) ale art. 29.  Din economia textelor constituţionale, şi în conformitate cu jurisprudenţa Curții, statul român are o poziţie de neutralitate în relaţiile sale cu instituţiile religioase care se organizează liber potrivit statutelor proprii, în baza principiului autonomiei cultelor. Având în vedere principiul autonomiei cultelor, pe de o parte şi poziţia de neutralitate a statului faţă de instituţiile religioase, pe de altă parte, rezultă în mod vădit caracterul laic al statului român. Pentru aceste considerente, sintagma statul român, împreună cu alte state ortodoxe  este neconstituţională.

Mai mult, reglementarea criticată cuprinde dispoziţii prea generale, fapt de natură să creeze dificultăţi în aplicarea legii, motiv pentru care devine incidentă jurisprudenţa Curţii în care s-a statuat faptul că supleţea legii nu trebuie să afecteze previzibilitatea şi claritatea acesteia, calităţi esenţiale şi constituţionale ale normei juridice, sub aspect formal. Astfel, prin raportare la importanţa actelor la care statul se obligă să se angajeze pe planul dreptului internaţional, dispoziţiile criticate sunt lipsite de detalii semnificative cu privire la demersurile ce urmează a fi întreprinse de statul român şi prin aceasta se încalcă dispoziţiile art. 1 alin. (5) care consacră principiul general al legalităţii.

 

 



[1]Decizia nr. 640/2008  a CCR

[2]Hotărârea CEDO din 9 iulie 2013 În cauza  Sindicatul Păstorul cel Bun împotriva României

[3]Idem

[4]I.T. Ştefănescu, Tratatteoreticşipractic de drept al muncii, EdituraUniversulJuridic, București, 2010, p. 36.

[5]CEDO, Plenul, hotărâreaHandyside c. Marea Britanie, 7 decembrie 1976, 5493/72

[6] Decizia nr. 640/2008  si Decizia nr 797/2008

[7]DeciziaSecţiei a cinceaînCererea nr. 38254/04formulată de Andreas BAUDLERîmpotrivaGermaniei

  Decizia Secţiei a cincea în Cererile nr. 32741/06 şi 19568/09prezentate de Dietrich REUTER împotriva Germaniei

[8]Decizia nr. 447/2013 a CCR


Documente ataŞate
Abonare la INFOletter