Pledoarie Nicolae Dan MUNTEANU

Nicolae-Dan Munteanu, reprezentantul Guvernului României

Onorată instanță, în expunerea de față, Guvernul urmează să își exprime punctul de vedere față de prevederile legii cultelor religioase, adoptate de Parlamentul României la data de 15 aprilie 2014.

1. Referitor la prima prevedere a legii, conform căreia „preoții/clericii pot refuza oficierea căsătoriei religioase pe motive de conștiință, chiar cu îndeplinirea prevederilor legale”, Guvernul apreciază că aceasta nu este de natură a afecta starea civilă a persoanelor căsătorite, care își găsește reglementarea la rang constituțional în art. 48, alin. (1) și (2) referitor la familie, precum și în în articolele 271-404 ale Codului Civil. Astfel, având în vedere teza a doua a alin. (2) al art. 48 – ”Căsătoria religioasă poate fi celebrată numai după căsătoria civilă”, aceasta apare ca o simplă ceremonie simbolică înfăptuită în spiritul religiei alese de către viitorii soți, de unde reiese și caracterul său facultativ. Or, un eventual refuz al oficierii  acestui tip de căsătorie de către preoți/clerici nu este de natură a afecta în niciun fel viitoarea situație juridică a soților, nereprezentând astfel un impediment în constituirea stării juridice de căsătorie. În considerarea acestor argumente, Guvernul apreciază această prevedere ca fiind constituțională.

Totuși, în opinia Guvernului, a doua teză a aceleiași prevederi, conform căreia refuzul oficerii căsătoriei religioase atrage obligația pentru ceilalți clerici ai aceluiași cult de a nu oficia căsătoria, constituie o încălcare a art. 41 alin. (1) din Constituția României referitor la dreptul la muncă. În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 15 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, precum și dispozițiile art.6 pct.1 din Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, care prevede că ”Statele părți la prezentul pact recunosc dreptul la muncă ce cuprinde dreptul pe care îl are orice persoană de a obține posibilitatea să-și căștige existența printr-o muncă liber aleasă sau acceptată și vor lua măsuri potrivite pentru garantarea acestui drept”. Guvernul, luând în considerare faptul că una din componentele salariului preoților este determinată de plățile efectuate de enoriași pentru oficierea căsătoriilor religioase, este de părere că abstențiunea la care aceștia ar fi colectiv obligați pe motive de conștiință este de natură a aduce atingere dreptului lor la muncă, deoarece, așa cum a statuat Curtea Constituțională a României[1], Dreptul la muncă este un drept complex, care include și dreptul la salariu. [...] Iar întrucât dreptul la salariu este corolarul unui drept constituțional, și anume dreptul la muncă, diminuarea sa se constituie într-o veritabilă restrângere a exercițiului dreptului la muncă, iar o atare măsură se poate realiza numai în condițiile strict și limitativ prevăzute de art. 53 din Constituție.”

Desigur, din analiza prevederii în cauză se poate observa că niciuna din condițiile limitativ prevăzute de art. 53 nu sunt incidente (apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav), fapt care, în aprecierea Guvernului, face ca prevederea menționată să fie neconstituțională.

           

2. Referitor la dispoziția conform căreia ”membrii clerului se pot organiza în sindicate pentru a-și putea apăra drepturile în fața organelor ierarhice superioare, cu posibilitatea de a contesta eventualele decizii în fața instanțelor judecătorești”, Guvernul apreciază că aceasta este constituțională, încadrându-se în sfera prevederilor art. 9 din Constituție, a art. 11 pct. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului și a art. 12 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Așa cum a arătat Curtea Constituțională a României[2], și prin raportare la art. 40 alin. (1) din Constituție, ”În accepțiunea textului constituțional prin care este consacrat, dreptul de asociere constituie o prerogativă recunoscută cetățeanului, a cărei valorificare este expresia manifestării de voință conștientă și liberă a acestuia. Asocierea are loc în considerarea unor rațiuni comune, care apropie asociații, de natură ideologică sau profesională. Opțiunea asocierii are la bază convingerea că realizarea finalității dorite nu este posibilă decât ca urmare a acțiunii concertate a unei colectivități organizate, structurată logic și funcțional.”

Așa cum a reținut Curtea Constituțională a României[3], „Temeiul constituțional în virtutea căruia sindicatele au dreptul de a întreprinde orice acțiune prevăzută de lege, îl constituie prevederile art. 9 din Constituție.” Nu există deci nicio interdicție constituțională pentru ca legea și statutele organizațiilor sindicale să prevadă dreptul acestora de a-și reprezenta membrii în cauze al căror obiect este compatibil cu rolul sindicatelor, respectiv de a apăra drepturile sau interesele profesionale, economice și sociale ale membrilor lor. Pe cale de consecință, prin asocierea în sindicate, clericii nu fac decât să-și exercite în mod legitim un drept constituțional, drept care își găsește reglementarea și în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, la art. 12, precum și în art. 11 al Convenției europene a drepturilor omului.           

           

3. Referitor la prevederea ce privește instituirea unei taxe speciale asupra jocurilor de noroc, Guvernul apreciază că aceasta este constituțională, în măsura în care conform art. 56 alin. (1) din Constituție, ”Cetăţenii au obligaţia să contribuie, prin impozite şi prin taxe, la cheltuielile publice. ”

Atât timp cât este respectat alin. (2) al aceluiași articol, conform căruia ”Sistemul legal de impuneri trebuie să asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale.”, și așa cum s-a arătat și în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene[4], în domeniul reglementării jocurilor de noroc, statele membre dispun de o marjă foarte largă de acţiune. După cum s-a arătat prin hotărârea din 8 septembrie 2009[5], aceeași instanță a decis că statele membre sunt libere să stabilească, potrivit propriei scări de valori, obiectivele politicii lor în materie de jocuri de noroc. Astfel, introducerea unei taxe asupra jocurilor de noroc, nu numai că este constituțională, dar se încadrează și în limitele trasate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauze asemănătoare, fiind o chestiune care ține în mod exclusiv de politica guvernamentală în materie fiscală.

            În ceea ce privește a doua teză a aceleiași prevederi, conform căreia ”veniturile realizate din colectarea acestei taxe vor fi folosite pentru acordarea de bonusuri clerului pentru marile sărbători religioase”, Guvernul apreciază că și aceasta reprezintă o chestiune de politică internă, al cărei realizator este, conform art. 102 alin. (1) din Constituție. Așa cum s-a arătat mai sus, statele se bucură de o importantă autonomie în materia politicii privind jocurile de noroc. O autonomie similară este aplicabilă și în materia distribuirii taxelor și a impozitelor, indiferent de proveniența lor, problema fiind de competența fiecărui stat în parte. Astfel, alocarea fondurilor obținute din colectarea taxei pe jocuri de noroc către cler, în vederea organizării marilor sărbători religioase, apare, din punctul de vedere al Guvernului, ca fiind constituțională.

         

DE PREZENTAT:

4. Referitor la prevederea legală care instituie ”posibilitatea pentru clerici de a afișa pe site-urile instituțiilor religioase numele persoanelor care nu obișnuiesc să se implice, prin contribuții financiare sau echivalente la bunul mers al instituției religioase respective, deși participă la serviciile religioase”, Guvernul apreciază ca aceasta este constituțională din motivele ce urmeaza a fi arătate.

În vederea unor eventuale divergențe între respectiva prevedere și legea fundamentală, Guvernul a idenficat două posibile conflicte ce ar putea apărea.

4.1. Primul posibil conflict este în legătură cu art. 29 alin. (3) din Constituție, care prevede că ”Cultele religioase sunt libere și se organizează potrivit statutelor proprii, în condițiile legii” și cu art. 29 alin. (5), care în prima teză prevede că ”Cultele religioase sunt autonome față de stat”. Așa cum a reținut Curtea Constituțională a României[6], legiuitorul constituant a înțeles, în aplicarea principiului autonomiei cultelor, să lase la latitudinea acestora stabilirea unor reglementări specifice în ce privește organizarea și funcționarea lor. De aici rezultă că o eventuală reglementare de natură statală în domeniul organizării și funcționării cultelor religioase, ar fi, într-adevăr neconstituțională. De reținut este însă faptul că în prevederea în cauză, legiuitorul nu intervine în mod direct în domeniile amintite, ci doar instituie posibilitatea clericilor de a afișa pe site-urile instituțiilor religioase numele persoanelor care au o anumită conduită, posibilitate care se circumscrie domeniului de reglementare al regimului general al cultelor, domeniu expres prevăzut de Constituția României și supus reglementării prin lege organică[7].

Din acest motiv, Guvernul consideră că prevederea legală amintită este constituțională și nu se află în conflict cu prevederile art. 29 alin. (3) și (5).

4.2. Al doilea posibil conflict este în legătură cu prevederile art. 26 alin. (1) cu privire la viața intimă, familială și privată, reglementarea fiind la o primă analiză în dezacord cu acestea, prin prisma publicării pe site-urile instituțiilor religioase a numelor persoanelor care nu obișnuiesc să se implice prin contribuții financiare sau echivalente la bunul mers al acestor instituții, deși participă la serviciile religioase.

Din acest punct de vedere, trebuie făcută o distincție între latura intrinsecă și latura extrinsecă a libertății de religie. În timp ce latura intrinsecă presupune aderarea personală la o anumită credință și însușirea ideilor susținute în cadrul acesteia,  latura extrinsecă presupune manifestarea expresă a credinței prin săvârșirea de ritualuri, prin participarea la servicii religioase etc. Guvernul observă că ambele componente se circumscriu vieții intime, familiale și private, lucru statuat și de CEDO în jurisprudența sa[8], dar, spre deosebire de prima componentă care ține de credința intimă și poate fi secretă dacă persoana se manifestă în accest sens, a doua componentă își pierde acest caracter odată cu manifestarea explicită a convingerilor religioase prin participarea la serviciile diverselor culte, de vreme ce aceste servicii au un caracter eminamente public.

Așa cum a arătat și Curtea Constituțională a României[9], referindu-se la drepturile aferente  libertatății de religie, dacă sub aspectul laturii interioare, intime, aceste drepturi au un caracter absolut, este recunoscut caracterul lor relativ din perspectiva componentei de manifestare a acestora.

După cum s-a afirmat în doctrină[10], libertatea religiei implică și libertatea persoanei de a-și manifesta religia sau convingerea individual sau colectiv, în public sau în particular [...], prin intermediul practicilor și a îndeplinirii riturilor.

Or, publicarea unor informații cu referire la neefectuarea unor contribuții financiare sau echivalente pentru bunul mers al instituțiilor de cult, deși persoana care ar fi trebuit să efectueze contribuția a participat la serviciile religoase, ține de această manifestare a religiei și se disociază de dreptul la viață intimă, familială și privată, de vreme ce efectuarea contribuției este strict legată de manifestarea externă a propriei credințe. Iar dacă persoana în cauză a înțeles de bunăvoie să-și facă în mod public cunoscute convingerile în materie religioasă prin participarea la serviciile oficiate de către culte, atunci nu poate fi invocată o încălcare a dreptului la viață intimă, familială și privată, deoarece nici sancțiunea pentru neplata unor contribuții legate de aceste servicii nu poate avea alt regim.

Având în vedere considerentele expuse, vă rog să respingeți excepția de neconstituționalitate cu privire la prevederea legală amintită.

           

 

 

 

 

5. Referitor la prevederea legală care instituie ”obligația pentru clericii cultelor religioase de a contribui la combaterea criminalității, prin completarea unor chestionare referitoare la tipul de infracțiuni de care au luat la cunoștință, mediul social din care provin infractorii, vârsta medie, tendințe de îndreptare etc”, Guvernul apreciază că aceasta nu aduce atingere niciunuia dintre drepturile și libertățile fundamentale prevăzute de Constituția României, de Declarația Universală a Drepturilor Omului sau de pactele și tratatele la care România este parte, fiind, pe cale de consecință, constituțională, din motivele ce urmează să fie arătate.

            Deși la o primă analiză prevederea de față este susceptibilă de a fi în dezacord cu dreptul la viață intimă, familială și privată, în fapt, prin generalitatea formulărilor, legea nu obligă clericii diverselor culte religioase la divulgarea unor informații specifice persoanei, de natură a-i aduce acesteia prejudicii. Important este că în măsura în care ar face acest lucru, legea ar fi deopotrivă în dezacord cu Constituția, încălcând art. 26, cât și cu Codul Penal, obligând subiectele de drept la o conduită neconformă cu acesta, prin divulgarea de informații care ar face obiectul secretului profesional, a cărui încălcare este sancționată de art. 227[11].

Desigur, dacă ne-am afla în ipoteza în care datele pe care clericii ar fi obligați să le comunice ar privi în mod direct persoanele (numele lor, circumstanțe specifice în care acestea au fost surprinse, fapte precise pe care le-au săvârșit), iar transmiterea acestor informații ar fi de natură a le prejudicia, s-ar putea vorbi despre o încălcare a dreptului la viață intimă, familială și privată, care, în mod subsecvent, ar determina și neconstituționalitatea legii.

Dar, la o analiză a termenilor folosiți de legiuitor în actul normativ, este ușor de constatat că aceștia nu privesc nici persoana și nici viața sa privată. Avem în vedere sintagme ca: ”tipul de infracțiuni de care (clericii) au luat la cunoștință”, ”mediul social din care provin infractorii”, ”vârsta medie”, ”tendințe de îndreptare”, sintagme care prin generalitatea lor nu pot nicidecum să afecteze drepturi ale persoanei, având în vedere că în conținutul lor nu intră elemente care să le poată lega de conduita unui subiect de drept individual determinat.

Având în vedere gradul mare de abstractizare și de generalitate al informațiilor care urmează să facă obiectul chestionarelor, Guvernul, în considerarea faptului că prin transmiterea acelor informații către autorități nu s-ar putea aduce atingere în niciun mod dreptului la viață intimă, familială și privată al persoanei, fapt ce rezultă din însăși natura acelor date, consideră că prevederea este conformă cu legea fundamentală și, prin urmare, solicită respingerea excepției de constituționalitate ce o privește.

 

 

6. Referitor la prevederea care instituie ”obligația statului român, împreună cu alte state ortodoxe, de a face demersurile necesare pentru revendicarea catedralei Sf. Sofia de la statul turc și redarea sa cultului ortodox”, Guvernul apreciază că aceasta este constituțională, din motivele ce urmează a fi arătate.

            În primul rând, textul legal în cauză trebuie interpretat în raport cu art. 10 din Constituție care prevede că ”România întreţine şi dezvoltă relaţii paşnice cu toate statele şi, în acest cadru, relaţii de bună vecinătate, întemeiate pe principiile şi pe celelalte norme general admise ale dreptului internaţional.” și cu art. 11 referitor la dreptul internațional și dreptul intern, care prevede la alin. (1) faptul că ”Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte.” și la alin. (2) faptul că ”Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.”

Guvernul observă că prevederea legală face parte integrantă din legea cultelor religioase, care are ca scop reglementarea regimului general al cultelor, fiind conform Constituției României, o lege organică. Însă prin natura obiectului său de reglementare, pentru a produce efecte juridice, acestă prevedere ar trebui să facă parte dintr-un tratat internațional multilateral ratificat de Parlament, căci așa cum reiese din legea privind tratele[12], acestea sunt acte juridice care consemnează un acord la nivel de stat [...], având scopul de a crea, de a modifica, ori de a stinge drepturi și obligații juridice sau de altă natură.  Parlamentul României nu poate să proclame în mod unilateral prin lege organică o anumită obligație care să incumbe și altor state decât statului român, acestă operațiune trebuind făcută prin actul juridic amintit, și anume tratatul.

 Astfel, prevederea de față, deși constituțională, ar fi ab initio lipsită de efecte. În acest sens, admiterea excepției de neconstituționalitate nu ar suspenda producerea unor efecte juridice, de vreme ce aceste efecte nu s-ar fi produs oricum. Pe cale de consecință, Guvernul solicită respingereaa excepției de neconstituționalitate ca inadmisibilă din lipsă de obiect.

            În legătură cu constituționalitatea legii, Guvernul observă că în textul normativ asupra căruia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate, obligația statului român poartă asupra efectuării unor demersuri, iar din aceasta nu reiese o violare a suveranității sau a integrității teritoriale a Turciei, precum nu reiese nici o încălcare a art. 10 referitor la relațiile internaționale. Prin raportare la acesta, prevederea legală este constituțională, deoarece efectuarea demersurilor, nu este de natură a prejudicia în vreun fel statul turc, ci poate cel mult să deschidă calea unor discuții la nivel statal asupra subiectului, în caz de divergență, demersurile urmând a fi suspendate.

            Important este că între România și Republica Turcia există un tratat bilateral[13] ratificat de Parlament care reglementează raporturile dintre cele două state în materia problemelor de securitate, a relațiilor comerciale, științifice, economice etc, tratat în care există și mențiuni cu privire la independența, la suveranitatea sau la integritatea lor teritorială[14].

            Guvernul observă însă că din prevederea amintită nu reiese modul în care se vor face demersurile pentru revendicarea catedralei, iar având în vedere că in istoria lor recentă, nici România și nici alte state europene nu au antecedente privind revendicări teritoriale făcute prin violență, este de prezumat că demersurile în cauză se vor face pe cale diplomatică, în conformitate cu normele general admise ale dreptului internațional și fără violarea vreunui tratat existent între statele participante.

            Desigur, din art. 11 al legii fundamentale se desprinde principiul pacta sunt servanda in materia tratatelor internaționale, iar în ipoteza în care revendicarea propriu-zisă s-ar face cu violarea tratatului dintre România și Republica Turcia, legea ar fi în mod clar neconstituțională. Dar, așa cum am arătat, simpla începere a unor demersuri pentru revendicarea catedralei nu ar putea aduce atingere integrității teritoriale a Turciei, procedura urmând să se oprească în momentul intervenției unor divergențe între statele implicate.

            Din aceste considerente, punctul de vedere al Guvernului este acela că prevederea legală din legea cultelor este constituțională și, prin urmare, în măsura în care considerați că excepția are obiect, solicită respingerea acesteia din motivele arătate.

 



[1] Decizia nr. 872 din 25 iunie 2010

[2] Decizia nr. 83 din 10/02/2005

[3] Decizia nr. 366 din 28/09/2004

[4] Cauza Ladbrokes Betting & Gaming Ltd, Ladbrokes International Ltd contra Stichting de Nationale Sporttotalisator

[5] Cauza Liga Portuguesa de Futebol Profissional şi Bwin International, C-42/07

[6] Decizia nr. 448 din 7 aprilie 2011, M. Of. nr. 424 din 17 iunie 2011

[7] Constituția României, art. 73 alin. (3) lit. s)

[8] Cauza Niemietz c. Germaniei, 1992

[9] Decizia nr. 845 din 3 iunie 2009, M. Of. nr. 524 din 30 iulie 2009

[10] Ștefan Deaconu – Drept constituțional, ed. 2, editura CH Beck 2013, p. 237

[11] (1) Divulgarea, fără drept, a unor date sau informaţii privind viaţa privată a unei persoane, de natură să aducă un prejudiciu unei persoane, de către acela care a luat cunoştinţă despre acestea în virtutea profesiei ori a funcţiei şi care are obligaţia păstrării confidenţialităţii cu privire la aceste date, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă.

 

[12] A se vedea legea 590/2003 privind tratatele, M. Of. nr. 23 din 12/01/2004

[13] A se vedea  legea nr. 33 din 06/04/92 pentru ratificarea Tratatului de prietenie, buna vecinatate si cooperare dintre Romania si Republica Turcia.

[14] Art. 1 din legea nr. 33 din 06/04/92


Documente ataŞate
Abonare la INFOletter