Pledoarie Ministerul Public II

ONORATĂ CURTE,

            Numele meu este Adelina – Georgiana Iordache şi voi prezenta punctul de vedere al Ministerului Public cu privire la aspectele de constituţionalitate extrinsecă referitoare la normele procedurale ce ţin de adoptarea legii.

Aşa cum a susţinut colega mea, Ministerul Public solicită respingerea obiecţiilor de neconstituţionalitate ale legii pentru motivele referitoare la conţinutul acesteia.

            Potrivit art. 131 din Constituţie, „Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor”. Aşadar, chiar dacă legea în discuţie introduce reglementări care nu afectează, ci dimpotrivă, vin în susţinerea drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor, Ministerul Public nu poate rămâne impasibil la viciile de neconstituţionalitate care afectează procedura prin care a fost adoptată legea şi care duc la o neconstituţionalitate a acesteia în ansamblul ei. Este inacceptabil ca Ministerul Public, autoritate prevăzută la nivel constituţional, care îşi desfăşoară activitatea sub egida principiului legalităţii şi are ca misiune apărarea ordinii de drept, să păstreze tăcerea şi să permită, prin acord tacit, ca o lege a cărei procedură de adoptare este neconstituţională să intre în vigoare şi să îşi producă efectele juridice, sfidând în acest fel însăşi legea fundamentală.

            Prin urmare, Ministerul Public doreşte să atragă atenţia asupra următoarelor aspecte:

 

1. Un prim punct sesizat se referă la conflictul de competenţă decizională dintre Senat şi Camera Deputaţilor.

                  Potrivit art.61 din Constituţia României, „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării”, iar structura sa este bicamerală, fiind alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat. Principiul bicameralismului, astfel consacrat, se reflectă în procedura legislativă prin diviziunea de competenţe anticipată prin art. 74 alin. (5) care instituie noţiunea de primă Cameră sesizată, precum şi regula conform căreia „Propunerile legislative se supun dezbaterii mai întâi Camerei competente să le adopte, ca primă Cameră sesizată”.

În ceea ce priveşte competenţa de a dezbate şi de a adopta proiectele de legi şi propunerile legislative, dispoziţiile art. 75 alin. (1) din Constituţie stabilesc calitatea de primă Cameră sesizată, respectiv Cameră decizională, în funcţie de materia de reglementare care face obiectul legiferării. În acest sens, legiuitorul constituant a creat o dihotomie alcatuită din cazurile care intră în competenţa Camerei Deputaţilor ca primă Cameră sesizată, instituite ca excepţie, fiind expres şi limitativ prevăzute, pe de-o parte, şi toate celelalte proiecte de legi sau propuneri legislative, pe de altă parte.

Observăm ca obiectul principal de reglementare al legii dezbătute este reprezentat de consolidarea şi armonizarea relaţiilor dintre genuri. Această lege a fost adoptată de către Senat, în calitate de Cameră decizională. Dacă Senatul a adoptat legea în calitate de Cameră decizională, atunci Camera Deputatilor a avut rol de primă Cameră sesizată. Pentru a respecta procedura de legiferare, trebuie ca obiectul de reglementare al legii astfel adoptate să se regăsească printre cazurile prevăzute în art. 75 alin. (1). Analizând textul, observăm ca obiectul de reglementare al legii nu se regăseşte în rândul ipotezelor în care Camera Deputaţilor are calitate de primă Cameră sesizată. Având în vedere acest aspect, rezultă cu necesitate faptul că o astfel de lege se încadrează în situaţia prezentată în teza finală din alin. (1) al art. 75, conform căreia „Celelalte proiecte de legi se supun dezbaterii şi adoptării, ca primă Cameră sesizată, Senatului”, aşadar calitate de Cameră decizională o avea Camera Deputaţilor, şi nu Senatul.

Legiuitorul constituant, pentru a oferi o soluţie eventualului conflict de competenţă dintre Camere, apărut în special în cazul legilor care au mai multe obiecte de reglementare, a instituit în alin. (4) regula conform căreia „În cazul în care prima Cameră sesizată adoptă o prevedere care, potrivit alin. (1), intră în competenţa sa decizională, prevederea este definitiv adoptată dacă şi cea de-a doua Cameră este de acord”. Aceeaşi regulă se aplică şi pentru ipoteza în care Camera decizională adoptă o prevedere pentru care competenţa decizională aparţine primei Camere. Însă, deşi în speţă există un conflict de competenţă între Camere, din interpretarea ad litteram a textului constituţional rezultă că nu devin incidente prevederile din alin. (4), respectiv alin. (5) ale art. 75, deoarece acestea se referă la situaţia în care „o prevedere” se află în sfera conflictului de competenţă dintre Camere, şi nu legea în ansamblul ei. O interpretare în sens contrar ar duce la ineficienţa alin. (1) al art. 75, care nu ar mai avea sens. Aşadar, procedura legislativă de adoptare a legii a fost contrară normelor constituţionale, situând astfel legea, în ansamblul său, în afara constituţionalităţii.

 

2. Trecând însă peste deficienţa procedurală referitoare la competenţa Camerelor, intervine un al doilea aspect care se referă la modificările şi completările instituite de legea ordinară în domeniul de reglementare al legii organice.

            În art. 73, legea fundamentală prevede tipurile de legi, enumerându-le corespunzator principiului constituţional al ierarhiei actelor normative. Astfel, legile pot fi constituţionale, organice şi ordinare. La alin. (3) al aceluiaşi articol, sunt prevăzute expres şi limitativ domeniile de reglementare ale legii organice, care, pentru acest motiv, constituie excepţia faţă de legile ordinare. Aşadar, pentru toate celelalte domenii care nu sunt prevăzute in alin. (3) al art. 73 sau pentru care Constituţia nu face trimitere directă la legea organică, legiferarea se face prin lege ordinară. Observăm faptul că legea supusă dezbaterilor are ca principal obiect de reglementare consolidarea şi armonizarea relaţiilor dintre genuri, obiect care nu se încadrează în domeniile prevăzute pentru legea organică, de unde rezultă că legea este ordinară. Dar, totodată, această lege are şi obiecte secundare de reglementare, dintre care unele intră sub incidenţa legii organice. Astfel, normele privind modificarea regimului de detenţie în închisori se încadrează indiscutabil în domeniul literei h) din alin. (3) al art. 75 referitor la infracţiuni, pedepse şi regimul executării acestora precum şi normele privind instituirea unui referendum abrogativ intră sub imperiul literei d) a respectivului articol. În aceste domenii, conform prevederilor constituţionale, se reglementeaza prin lege organică. În conformitate cu principiul constituţional al ierarhiei actelor, o lege ordinară nu poate aduce modificări sau completări şi nici nu poate abroga normele reglementate prin lege organică. În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat prin Decizia 495/2008 faptul că printr-o lege ordinară se pot modifica dispoziţii dintr-o lege organică, dacă acestea nu conţin norme de natura legii organice, întrucât se referă la aspecte care nu sunt în directă legătură cu domeniul de reglementare al legii organice. În consecinţă, criteriul material este cel definitoriu pentru a analiza apartenenţa sau nu a unei reglementări la categoria legilor ordinare sau organice”. Dar, în speţă, criteriul material în privinţa celor două obiecte de reglementare face trimitere directă la domeniul legii organice. Pe cale de consecinţă, orice intervenţie - modificare, completare sau abrogare - asupra dispoziţiilor ce intra în sfera legii organice nu se poate realiza decât tot printr-o lege organică, adoptată cu respectarea prevederilor art. 76 alin. (1) din Constituţie. Cum însăşi Curtea a stabilit în Decizia 545/2006, „soluţia contrară ar însemna recunoaşterea posibilităţii modificării unei reglementări adoptate prin votul unei majorităţi absolute, prin efectul votului unei majorităţi simple, ceea ce contravine principiului democraţiei parlamentare”. Astfel, pentru aceste considerente, fiind evident de neconceput ca legea să fie doar pro parte lege organică, rămânând, totodată, pro parte lege ordinară, dispoziţiile referitoare la regimul de detenţie în închisori, precum şi cele referitoare la organizarea referendumului sunt lovite de neconstituţionalitate.

3. Un ultim punct sesizat priveşte procedura instituită pentru abrogarea legii în cauză, reprezentată de referendumul abrogativ.

            Referendumul este un mijloc de realizare a democraţiei directe, fiind consacrat la nivel constituţional ca modalitate de consultare prin care poporul are posibilitatea de a exercita direct suveranitatea naţională, exprimându-şi voinţa cu privire la probleme de interes general sau care au o importanţă deosebită în viaţa statului. Art. 2 alin. (1) din Constituţie prevede faptul că "Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum." , litera d) a alin. (3) al art. 73 instituind obligativitatea legiferării prin lege organică în ceea ce ţine de organizarea şi desfăşurarea referendumului. Aspectele referitoare la tehnica de legiferare fiind prezentate anterior, vom analiza constituţionalitatea instituirii unui astfel de referendum ca unică posibilitate de abrogare a prezentei legi.

            Cadrul constituţional privind referendumul este reprezentat de următoarele prevederi

din Legea fundamentală:

- Art.90: "Preşedintele României, după consultarea Parlamentului, poate cere poporului să-şi exprime, prin referendum, voinţa cu privire la probleme de interes naţional.";

- Art.95 alin.(3): "Dacă propunerea de suspendare [a Preşedintelui României] din funcţie este aprobată, în cel mult 30 de zile se organizează un referendum pentru demiterea

Preşedintelui.'';

- Art.151 alin.(3): "Revizuirea [Constituţiei] este definitivă după aprobarea ei prin referendum, organizat în cel mult 30 de zile de la data adoptării proiectului sau a propunerii de revizuire."

            Aşadar, Constituţia instituie organizarea de referendum în trei situaţii bine determinate:

a. dacă Preşedintele consideră, după consultarea Parlamentului, poate cere poporului să-şi exprime voinţa cu privire la problemele de interes naţional – referendum facultativ, cu caracter consultativ;

b. în urma suspendării din funcţie a Preşedintelui, se organizeaza un referendum pentru demiterea acestuia – referendum obligatoriu, cu caracter decizional;

c. în cazul revizuirii Constituţiei, etapa finală constă în organizarea unui referendum prin care să se aprobe revizuirea – referendum obligatoriu, cu caracter decizional.

            Observăm că normele constituţionale nu instituie şi referendumul abrogativ, organizat în vederea abrogării anumitor acte normative. Neavând suport constituţional, conform adagiului ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus, o lege care instituie acest tip de referendum ar adăuga la normele constituţionale. Totodata, Comisia de la Veneția, în documentul intitulat Linii directoare pentru organizarea referendumului, adoptat la cea de-a 68-a sesiune plenară (13—14 octombrie 2007), în capitolul III Reguli specifice, prin punctul 1. Preeminenţa dreptului, a stabilit că A recurge la un referendum implică în mod necesar respectarea ordinii juridice în ansamblu, cu deosebire a regulilor procedurale. În mod special, un referendum nu poate fi organizat dacă nu este prevăzut de Constituţie sau de o lege conformă Constituţiei”. Deşi acest act normativ nu are caracter obligatoriu, nefiind opozabil în mod direct statelor membre, prin ivocarea sa în mod repetat în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, ale căror decizii se bucură de opozabilitate erga omnes, considerăm că prevederile internaţionale îşi impun astfel, în mod indirect, dispoziţiile.

Mai mult, referendumul abrogativ, în statele în care este consacrat, are ca titular al dreptului de convocare regiunile, ca unităţi administrativ-teritoriale ce beneficiază de un grad sporit de autonomie. Aceasta este situaţia în Italia, unde regiunile, în condiţiile legii, pot convoca un referendum abrogativ prin care să contracareze o lege care nu se bucură de încrederea poporului. În mod simetric, regiunile sunt totodată şi titular al dreptului de iniţiativă legislativă. Însă, unităţile administrativ-teritoriale din Romania – judeţul, oraşul, comuna – nu se bucura de acelaşi grad de autonomie, neavând nici drept de iniţiativă legislativă, nici posibilitatea de a convoca un referendum abrogativ. Dar legea supusă spre dezbatere oferă dreptul de a convoca referendumul Preşedintelui României, şi nu unităţilor administrativ-teritoriale.

            După cum am prevăzut, Preşedintele are dreptul, în baza art. 90, să convoace un referendum naţional, în acest sens beneficiind de putere discreţionară, aşa cum a statuat şi Curtea Constituţională în Decizia 567/2006: numai Preşedintele României poate decide dacă cere sau nu poporului să-şi exprime voinţa prin referendum, care sunt problemele de interes naţional şi care anume problemă concretă va fi supusă referendumului”. Aşadar, iniţierea unui referendum abrogativ trecută în puterea discreţionară a Preşedintelui este de natură a-i oferi acestuia dreptul de a legifera deoarece singura posibilitate de abrogare a legii în cauză se face prin intermediul acestui referendum care este strict condiţionat de voinţa Preşedintelui. Iar o astfel de atribuţie lăsată în competenţa exclusivă a şefului statului ar conduce la o vadită contradicţie cu prevederile art. 61, în acord cu care „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţarii”. Mai mult, aceasta atribuţie ar încălca şi principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, principiu conţinut în art. 1 alin. (4) al Constituţiei.

 

            Concluzionând, în lumina considerentelor expuse anterior, având în vedere aspectele de constituţionalitate extrinsecă, Ministerul Public solicită onoratei Curţi:

-       admiterea obiecţiei de neconstituţionalitate ridicate de Preşedinte cu privire la convocarea unui referendum;

-       admiterea obiecţiei de neconstituţionalitate ridicate de Avocatul Poporului cu privire la neconstituţionalitatea legii adoptate de Parlament la data de 16.04.2015 în întregul său;

  

Iordache Georgiana – Adelina

anul I, seria I, grupa 101

Facultatea de Drept, Universitatea din Bucureşti


Documente ataŞate
Abonare la INFOletter