Pledoarie Ministerul Public I

Drăghici Livia Liliana

anul I, seria a II-a, grupa 109

e-mail: draghicilivialiliana@drept.unibuc.ro

 

Pledoarie - Ministerul Public I

 

Domnule Preşedinte,

Onorată Curte Constituţională,

Numele meu este Drăghici Livia şi în cadrul acestei şedinţe am onoarea de a prezenta punctul de vedere al Ministerului Public cu privire la obiecţiile de neconstituţionalitate ridicate de Preşedintele României, respectiv de un grup parlamentar, ce au ca obiect dispoziţiile Legii pactelor civile şi de solidaritate, cu privire la excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Avocatul Poporului, având ca obiect dispoziţiile Noului Cod Civil, dar şi cu privire la obiecţia de neconstituţionalitate ridicată de Avocatul Poporului, care priveşte legea în ansamblul ei.

Potrivit art. 131 alin. (1) din Constituţie, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor, de aceea, poziţia acestei instituţii în raport cu legea criticată va fi în concordanţă cu dispoziţiile constituţionale din România, prevederile naţionale şi internaţionale în această materie, dar şi cu o serie de cercetări sociologice.

            Astfel, Ministerul Public consideră că obiecţiile, respectiv excepţia, ar trebui respinse pentru următoarele motive.

      I.         În primul rând, s-a ridicat obiecţia de neconstituţionalitate a prevederilor legii privind pactul civil şi de solidaritate, arătându-se că acestea subminează instituţia familiei.

Ministerul Public solicită respingerea obiecţiei ca neîntemeiată, deoarece pactele civile şi de solidaritate se doresc a fi etape premergătoare căsătoriei, căsătoria liber consimţită între soţi rămânând, în fapt şi în drept, pilonul de susţinere al familiei, aşa cum prevede şi art. 48 din Constituţia României.

Pe de altă parte, statisticile realizate la nivel european nu permit contestarea faptului că în România se întemeiază tot mai multe familii în afara căsătoriei, ceea ce poate părea, până la un punct, o contradicţie în termeni, însă legiuitorul se vede nevoit să protejeze aceste structuri sociale, cu atât mai mult cu cât Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a invitat statele membre ale Uniunii Europene, prin Rezoluţia 1720 din 2010, să încurajeze relaţiile stabile, iar în România, conform recensământului din 2002, aproximativ 4% din populaţia ţării trăieşte într-o uniune consensuală. Astfel, prin această reglementare, legiuitorul român doreşte crearea unui cadru legal care să sprijine relaţiile de lungă durată, în conformitate cu rezoluţia mai sus amintită, dar şi oferirea unei siguranţe necesare cuplurilor care oscilează între o convieţuire în fapt şi păşirea spre o instituţie ce secole de-a rândul s-a bazat pe ideea de transmitere a puterii bărbatului asupra femeii.       

Aşadar, nu numai că aceste prevederi nu subminează instituţia familiei, aşa cum s-a afirmat, ci oferă o reală garanţie că egalitatea soţilor, consacrată de art. 48 din Constituţie, este respectată în concret, nu numai la un nivel abstract, de principiu.

De altfel, încheierea unui pact civil şi de solidaritate înaintea încheierii căsătoriei este o practică des întâlnită în ţările europene. Spre exemplu, în Franţa, peste 90% din cuplurile heterosexuale încheie un asemenea pact înaintea încheierii unei căsătorii, fiind ştiut că în acest stat egalitatea soţilor a devenit o axiomă.

De aceea, Ministerul Public consideră că adoptarea unei legi care să reglementeze pactele civile şi de solidaritate nu reprezintă o destabilizare a instituţiei familiei, ci o garanţie adusă principiilor de drept ce stau la baza acestei instituţii, fiind în concordanţă cu prevederile constituţionale.

 

    II.         Grupul parlamentar a ridicat obiecţia de neconstituţionalitate conform căreia dispoziţiile legii sunt  discriminatorii, neprezentându-se însă în mod concret care sunt aceste dispoziţii.

            Ministerul Public va considera că grupul parlamentar are în vedere, în primul rând, ca fiind discriminatorii prevederile care impun încheierea pactelor civile şi de solidaritate numai între persoane de sex diferit.

Trebuie să se ia în considerare că nu se poate pune problema discriminării între un cuplu de acelaşi sex şi un cuplu format dintr-un bărbat şi o femeie, deoarece situaţiile sunt diferite din punct de vedere obiectiv, fiziologic.

Cu toate acestea, chiar dacă s-ar considera că aceste cupluri se găsesc în aceeaşi situaţie obiectivă, conform deciziei dată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Mata Estevez c. Spaniei, „protecţia familiei tradiţionale [...] ar putea justifica o diferenţă de tratament” şi, prin urmare, ar fi rezonabil şi pe deplin acceptabil din partea statului român să nu acorde acelaşi statut juridic cuplurilor heterosexuale şi celor homosexuale. Altfel, dreptul ar păşi, într-un mod absurd, înaintea societăţii, prin impunerea unor norme ce nu pot fi acceptate încă de societatea românească care se fundamentează pe învăţămintele ortodoxe şi pe uniunea ancestrală a barbatului cu femeia.

În sprijinul acestui argument vin statisticile realizate la nivel european, prin care s-a relevat faptul că România este a treia ţară, pe o scară descrescătoare, atunci când vine vorba despre acceptarea de către populaţie a uniunilor homosexuale. Aşadar, reglementa posibilităţii ca aceste pacte să fie încheiate de cuplurile de acelaşi sex, ar încălca, odată cu spiritualitatea şi conştiinţa poporului român, şi normele de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000, mai exact art. 6 alin. (1) din lege, prin care se statuează că soluţiile pe care le cuprinde actul normativ trebuie să fie temeinic fundamentate, luându-se în considerare interesul social. De aceea, se solicită respingerea obiecţiei ca neîntemeiată.

Pe de altă parte, se poate considera că obiecţia în cauză vizează şi prevederile conform cărora persoanele de acelaşi sex care trăiesc în uniuni de fapt nu pot adopta copii şi nici nu pot apela la o mamă surogat.

În acest caz este necesar a se aminti că la nivelul statelor membre ale Uniunii Europene există un principiu absolut care primează asupra oricărui interes, principiul interesului superior al copilului. De aceea, dacă s-ar accepta ideea că şi cuplurile homosexuale pot adopta, s-ar crea, prin efectul legii, două categorii de copii, unii care vor avea un tată şi o mamă şi unii care vor avea două mame ori doi taţi, ceea ce determină o discriminare vădită între acestea, fapt ce contravine principiului mai sus amintit.

Mai mult, dacă li s-ar oferi cuplurilor formate din persoane de acelaşi sex posibilitatea de a adopta, adopţia de către cuplurile heterosexuale ar fi îngreunată pentru că, indubitabil, s-ar ajunge la o discriminare pozitivă, autorităţile competente în domeniul adopţiei fiind nevoite să prezinte statistici ce pot dovedi faptul că partenerii de acelaşi sex au avut acces la adopţii şi că nu au fost, în fapt, discriminaţi.

Astfel, Ministerul Public solicită respingerea obiecţiei ca neîntemeiată.

În ceea ce priveşte reproducerea asistată cu terţ donator sau cu mamă surogat, aceasta este o completare firească a prevederilor care vizează adopţia, iar pentru identitate de raţiune se va considera că obiecţia ridicată cu privire la aceste prevederi este, de asemenea, neîntemeiată.

 

  III.         Pe de altă parte, Avocatul Poporului a ridicat excepţia de neconstituţionalitate potrivit căreia dispoziţiile din Codul Civil care prevăd că insituţia căsătoriei priveşte doar cuplurile formate dintr-un bărbat şi o femeie încalcă principiul egalităţii.

Ministerul Public consideră că această excepţie ar trebui respinsă pentru faptul că nici articolul 14 din Convenţia europeană a drepturilor omului, nici Constituţia României nu garantează un drept general la egalitate, ci un drept la nediscriminare în exerciţiul drepturilor garantate de acestea. Astfel, CEDO a statuat în jurisprudenţa sa că „a discrimina înseamnă a trata diferit, fără vreo justificare obiectivă şi raţională, persoane care se găsesc în mod obiectiv în aceeaşi situaţie sau în situaţii similare”, de unde rezultă că, din moment ce nu suntem în prezenţa unor situaţii identice sau similare, nu poate fi vorba despre discriminare, însă chiar şi situaţiile identice sau similare pot fi tratate în mod diferit, dacă există o justificare obiectivă şi raţională, neajungându-se la un caz de discriminare. Coroborând această hotărâre cu cea dată în 2001 de către CEDO, anume Mata Estevez c. Spaniei, se observă că în acest caz justificarea obiectivă şi rezonabilă este protecţia familiei tradiţionale pe care societatea românească o percepe ca pe o valoare superioară a poporului, ceea ce conduce la concluzia că afirmaţia conform căreia dispoziţiile Codului Civil ar încălca principiul egalităţii sunt neîntemeiate.

 

  IV.         În ceea ce priveşte dispoziţiile prezentei legi referitoare la eutanasie, Ministerul Public va adopta o poziţie aflată în concordanţă cu jurisprudenţa CEDO şi cu reglementările internaţionale în această materie, dar şi cu prevederile constituţionale din România, conform cărora "dreptul la viaţă [...] este garantat".

CEDO a statuat în jurisprudenţa sa că dreptul la viaţă, prevăzut în art. 2 din Convenţie, nu poate fi interpretat ca acordând un drept diametral opus, mai exact un drept de a muri. În această cauză, Curtea a considerat că o persoană poate revendica dreptul de a muri refuzând să urmeze un tratament care ar avea ca efect prelungirea vieţii sale, fapt întărit şi de Comisia pentru probleme sociale şi sanitare a Consiliului Europei.

În lumina celor prezentate mai sus, Ministerului Public consideră că această dispoziţie este constituţională în măsura în care prin eutanasie se înţelege că viaţa unei persoane poate fi întreruptă prin neacordarea asistenţei medicale la cererea persoanei, iar, în cazul în care această cerere nu poate fi făcută de persoana în cauză, în situaţia în care o rudă apropiată, soţul ori cel cu care respectiva persoană a încheiat un pact civil şi de solidaritate înaintează o asemenea cerere, având în vedere că legătura dintre aceste persoane se clădeşte pe iubire şi compasiune şi poate fi dovedită din punct de vedere juridic, fără a lăsa locul echivocului ce însoţeşte situaţiile de fapt, neîncălcându-se în acest fel art. 22 din Constituţia României.

 

    V.         În ceea ce priveşte obiecţia de neconstituţionalitate ridicată cu privire la dispoziţiile legii prin care se reglementează dreptul la vizită intimă în închisoare, Ministerul Public consideră că aceasta este neîntemeiată.

            În primul rând, prin raportare la Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, prevederile atacate au scopul de a interpreta dispoziţiile legii menţionate şi nicidecum de a crea un cadru juridic diferit în această materie. Astfel, deoarece acest drept la vizită intimă a fost reglementat ca fiind o facilitate şi nu un drept, având în vedere că dreptul la vizită intimă nu se regăseşte în nicio reglementare internaţionă, cum, de altfel, nu se regăseşte nici în jurisprudenţa CEDO, fapt amintit şi în expunerea de motive a proiectului legii mai sus amintite, dispoziţiile Legii privind pactele civile şi de solidaritate nu pot aduce atingere voinţei legiuitorului, ceea ce înseamnă că aceaste prevederi consacră tot o facilitate, iar nu un drept la vizită intimă.

            De aceea, fiind vorba despre dispoziţii interpretative ale legislaţiei în vigoare, acestea nu prezintă vicii de neconstituţionalitate, deoarece facilităţile acordate de organele competente în acest domeniu nu sunt garantate de Constituţie. Aşadar, Ministerul Public solicită respingerea obiecţiei ca neîntemeiată.

            În concluzie, pentru considerentele expuse anterior, Ministerul Public solicită respingerea excepţiei şi a obiecţiilor de neconstituţionalitate cu privire la Legea privind pactele civile şi de solidaritate, având în vedere că dispoziţiile legii nu contravin prevederilor constituţionale.


Documente ataŞate
Abonare la INFOletter