Pledoarie Avocatul Poporului II

Bîțic Beatrice-Maria

Grupa 104, seria I

 

Domnule Preşedinte,

 

Onorată Curte,

 

În baza art. 146 lit. a,  Avocatul Poporului sesizează Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor din Codul civil care prevăd că instituţia căsătoriei priveşte doar cuplurile formate dintr-un bărbat şi femeie, precum şi cu obiecţia de neconstituţionalitate a legii adoptate de Senat la 16 aprilie 2015 în integralitatea sa.

Dispoziţiile supuse examinării Curţii încalcă în principal principiul egalităţii, consacrând discriminări de natură a aduce atingere unor drepturi fundamentale printre care se numără dreptul la viaţa intimă şi dreptul la o familie.

Cu privire la primul aspect supus atenţiei Curţii:

 

I. Excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor din Codul civil care prevăd că instituţia căsătoriei priveşte doar cuplurile formate dintr-un bărbat şi femeie

În argumentarea caracterului de neconstituţionalitate a dispoziţiilor din Codul civil care prevăd că instituţia căsătoriei priveşte doar cuplurile formate dintr-un bărbat şi femeie, propunem analiza următoarelor aspecte:

1. Cadrul constituţional

2. Dreptul internaţional pertinent

1. În capitolul rezervat drepturilor şi libertăţilor fundamentale, textul constituţional consacră un articol familei, desprinzându-se din aceste dispoziţii existenţa unui drept fundamental la o familie.

Articolul 48 din Constituţia României prevede că familia, în sensul dispoziţiilor constituţionale, se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi.

Reglementarea excesivă, a tuturor relaţiilor sociale, de către o Constituţie este aproape imposibilă şi poate determina ineficacitatea acesteia din urmă, fiind de dorit, poate, ca prin legea fundamentală să se stabilească un cadru în limitele căruia societatea, aflată într-o continuă evoluţie, să dispună de posibilitatea de a-şi regla valorile, subordonându-se liniilor directoare trasate de Constituţie. Ideea unei Constituţii ca un corp viu, asemeni Convenţiei Europene a Drepturilor Omului este preferabilă, cel puţin în această materie, unei legi fundamentale rigide care ar trebui fie să se schimbe frecvent, ducând la instabilitatea principiilor pe care le ocroteşte, fie să devină inaplicabilă noilor realităţi sociale a căror dinamică devine din ce în ce mai pronunţată.

Având în vedere aceste considerente, formularea textului constituţional dovedeşte o foarte mare flexibilitate, devenind aplicabil unor realităţi pe care legiuitorul constituant fie le-a anticipat, fie nu le-a avut în atenţie. Cert este însă că, în contextul dezbaterilor fervente existente la ora actuală la nivelul societăţii mondiale privind căsătoriile dintre persoanele de acelaşi sex, Constituţia României oferă suportul legal, obiectiv care ar putea fundamenta schimbarea modului de reglementare a instituţiei căsătoriei, dincolo de criteriile subiective care ar putea fi avute în vedere, precum intenţia legiuitorului constituant de acum două decenii, argument care va deveni din în ce mai greu de invocat odată cu trecerea timpului şi evoluţia raporturilor sociale.

Din această perspectivă, supunem atenţiei Curţii prevederile Codului civil român care, şi în actuala redactare, menţine o interdicţie la articolul 277 privind căsătoria între persoanele de acelaşi sex, restricţie care nu numai că nu este motivată, dar care vine chiar să contrazică dispoziţiile constituţionale în vigoare. Astfel, adăugându-se la textul constituţional (în speţă articolul 48), potrivit articolului 258 din Codul civil referitor la familie, la alineatul al patrulea se prevede că prin soţi se înţelege bărbatul şi femeia uniţi prin căsătorie.  

 Mai mult, consacrând această diferenţă de tratament, legiuitorul ordinar aduce atingere unui drept fundamental, fără respectarea condiţiilor prevăzute de articolul 53 din Constituţie.

Cuplurilor de acelaşi sex nu le este recunoscut dreptul fundamental la o familie aşa cum este el reglementat de articolul 48, fără ca restrângerea exerciţiului acestui drept să se impună pentru vreuna dintre situaţiile prevăzute de articolul 53. Singura ipoteză care ar putea fi invocată este cea a apărării moralei publice, dar ea devine invalidă în speţa de faţă, libertatea sexuală fiind consacrată prin jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului ca derivând din respectul datorat vieţii private prevăzut la articolul 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului la care România este parte.

Mai mult, restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Valorile democraţiei vizează, printre altele, respectarea minorităţilor de orice fel, iar nu instaurarea unei tiranii a majorităţii astfel încât restrângerea exerciţiului dreptului la familie pe criteriul orientării sexuale constituie o discriminare în sensul articolului 16 din Constituţie care consacră egalitatea cetăţenilor şi al articolului 53, măsură restrângerii nefiind aplicată în mod nediscriminatoriu.

În plus, venind în anticiparea contraargumentelor privind diferenţa de situaţie dintre cuplurile heterosexuale şi cuplurile homosexuale, ţinem să subliniem că egalitatea se raportează la ideea de diferenţă, impunându-se din ce în ce mai mult principiul proporţionalităţi, prevăzut, de altfel, de articolul 53.

Având în vedere dispoziţiile menţionate, art. 48 referitor la familie, art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi şi libertăţi precum şi art. 16 care consacră egalitatea în drepturi a cetăţenilor, Avocatul Poporului cere Curţii să aprecieze în primul rând constituţionalitatea prevederilor din Codul civil care reglementează instituţia familiei şi în al doilea rând, supune atenţiei Curţii şi examinarea proporţionalităţii măsurilor luate pentru restrângerea unui drept fundamental al persoanelor de acelaşi sex prin raportare la scopul urmărit şi care ar trebui să fie unul de natură foarte gravă într-o societate democratică în care discriminarea de orice fel ar trebui să fie condamnată.

2. Nu în ultimul rând, luând în considerare prevederile articolului 20, dispoziţiile menţionate până acum trebuie interpretate şi aplicate în concordanţă cu tratatele internaţionale privind drepturile omului la care România este parte.

Astfel, deşi art. 12 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului consacră dreptul la căsătorie al bărbatului şi al femeii, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat, în Decizia Schalk şi Kopf c. Austriei rămasă definitivă la 22 noiembrie 2010, că aceste dispoziţii trebuie coroborate cu art. 9 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europeane astfel încât el nu mai poate fi privit ca o limitare a accesului cuplurilor de acelaşi sex la instituţia căsătoriei.

În aceeaşi decizie, Curtea Europeană a apreciat că, în lipsa unui consens european, statele încă dispun de o marjă de apreciere în reglementarea condiţiilor privind căsătoria.

Am dori să expunem, pe scurt, câteva considerente pentru care această marjă de care ar dispune şi România, potrivit Curţii Europene a Drepturilor Omului nu este chiar atât de largă încât să fundamenteze dispoziţiile atacate din Codul civil.

În primul rând, se observă prezenţa unui numitor comun între sistemele juridice ale statelor contractante, a unui început de consens european ca factor de natură a influenţa limitele marjei de apreciere (Hotărârea Schiwzgebel c. Elveţiei din 2010). Există 12 ţări care au legislaţii care permit căsătoriile între cupluri de acelaşi sex, în 7 dintre aceste cazuri fiind adoptate începând cu anul 2010, anul în care Curtea a statuat asupra cazului menţionat. Mai mult, în 5 alte state se discută în prezent propuneri similare care să autorizeze căsătoriile între persoanele de acelaşi sex. Ţările convergând spre legalizarea acestor căsătorii, România nu se poate opune nejustificat acestei tendinţe, familia conturându-se treptat ca o valoare consacrată la nivel european, faţă de care tradiţiile naţionale nu mai pot fi invocate. Din această perspectivă, este de aşteptat ca jurisprudenţa CEDO să cunoască un reviriment, ca în cazul acceptării căsătoriilor încheiate de către transexuali, tot ca urmare a conturării unui consens european (Hotărârea Goodwin c. Regatului Unit din 2002), iar constatarea unei practici identice evidente reduce marja de apreciere şi face ca orice deviere să fie greu de justificat.

În al doilea rând, în aceeaşi cauză, Schalk şi Kopf c. Austriei, CEDO admite că relaţiile care se stabilesc în cadrul unui cuplu homosexual nu se limitează la sfera vieţii private, ci întră în sfera noţiunii de viaţa familială. Deşi Curtea pare să concluzioneze contrar acestei premise pe care a stabilit-o, este clar că acest nou statut conferă relaţiilor homosexuale protecţia care se cuvine vieţii de familie şi care, corelată cu dispoziţiile constituţionale româneşti din materie ar impune reglementarea situaţiei juridice a cuplurilor homosexuale în sensul ocrotirii dreptului lor fundamental de a întemeia o familie.

În al treilea rând, marja de apreciere este însoţită de un control european al punerii sale în aplicare, iar ingerinţele vor fi examinate veghind ca următoarele criterii să fie asigurate : pluralism, toleranţa şi spiritul de deschidere (Handyside c. Regatului Unit din 7 decembrie 1976). Ingerinţa statului român în sfera relaţiilor familiale care ţin de viaţa familială ca o componentă a vieţii intime ocrotite de articolul 26 din Constituţia României nu respecta niciunul dintre criteriile mai sus menţionate, fiind nejustificată.

 

II. Obiecţia de neconstituţionalitate cu privire la dispoziţiile privind adopţia şi apelul la o mamă surogat în cazul persoanelor de acelaşi sex care trăiesc în uniuni de fapt

Legea adoptată de Senat pe 16 aprilie 2015 prevede, printre altele, interdicţia pentru persoanele de acelaşi sex care trăiesc în uniuni de fapt de a adopta copii şi de a apela la o mamă surogat, urmând ca acei copii rezultaţi din astfel de uniuni să fie încredinţaţi de către stat cuplurilor alcătuite din bărbat şi femeie.

Considerăm că această problemă trebuie supusă atenţiei Curţii ca o gravă încălcare a principiului egalităţii consacrat de art. 16, precum şi a art. 26 care ocroteşte viaţa familială, din Constituţia României.

În ceea ce priveşte prima problemă, cea a adopţiei, se arată că şi legislaţia României de până acum în această materie (Legea 273/2004) prevede posibilitatea persoanelor celibatare care trăiesc cu o persoană de sex opus de a adopta un copil, atât timp cât sunt îndeplinite condiţiile cerute şi sunt parcurse etapele procedurale.

Pe de altă parte, printre principiile care trebuie avute în vedere în procedura adopţiei, şi poate chiar cel mai important dintre ele, se numără principiul interesului superior al copilului. În virtutea acestui principiu, statul dispune de o largă marjă de apreciere în stabilirea condiţiilor de îndeplinit în procedura adopţiei. Cu toate acestea, în virtutea acestei marje, statul nu capătă o putere nelimitată care poate rezulta, de altfel, în arbitrar. Dimpotrivă, aprecierile sale privind respectarea principiului interesului superior al copilului trebuie să fie obiective, iar măsurile luate trebuie să fie proporţionale cu scopul urmărit.

Interdicţia pe care dispoziţiile criticate o impun are un caracter profund discriminatoriu, de natură a afecta în acelaşi timp şi valoarea fundamentală de viaţă familială întrucât exclude din categoria potenţialilor adoptatori persoanele homosexuale care ar îndeplini cerinţele impuse de lege. Orientarea sexuală devine astfel un criteriu de discriminare, cererile de adopţie ale unor astfel de persoane care trăiesc în uniuni de fapt fiind inadmisibile, fără a se mai verifica îndeplinirea altor condiţii, ca urmare a dispoziţiilor legii criticate.

O speţa similiară a fost supusă atenţiei CEDO în cazul E.B. c. Franţei, Curtea Europeană statuând că principiul interesului superior al copilului nu poate constitui fundamentul unui discriminări nejustificate, neproporţionale. Se cere examinarea stilului de viaţa al persoanei care doreşte să adopte, a relaţiilor acesteia, îndeosebi cele de natură familială, dar simpla orientare sexuală nu e suficientă pentru a respinge o cerere de adopţie.

În plus, perioada de 90 de zile de dinaintea încredinţării prevăzută de Legea 273/2004 care permite observarea existenţei unei adaptări a copilului la noul mediu, precum şi aprecierea asupra relaţiilor de familie care s-ar stabili, dar mai ales rolul instanţei de judecată în luarea deciziei de încuviinţare sunt garanţii că interesul copilului va fi pus în prim plan şi că el nu va fi plasat într-un mediu dăunător dezvoltării sale.

În legătură cu a doua problemă, cea a apelului la o mamă surogat, reţinem că până la această lege adoptată de Senat nu exista o reglementare clară a situaţiei mamelor surogat, deşi au existat mai multe proiecte în aceste sens, adoptate tot de către Senat. De altfel, nici aceste dispoziţii nu detaliază statutul mamelor surogat, ci se vizează interzicerea apelului la această metodă de procreere pentru persoanele de acelaşi sex care trăiesc în uniuni de fapt.

Neexistând o reglementare clară în materie şi, pe cale de consecinţă, nici o interdicţie asemănătoare pentru cuplurile heterosexuale, apreciem că se face din nou o discriminare, în sensul art. 16 din Constituţia României.

Mai mult, în acest caz, al apelului la o mamă surogat, cel puţin unul dintre parteneri este tatăl biologic al copilului. Sancţiunea prevăzută de teza a doua a acestei dispoziţii este disproporţionată, nu se justifică în baza interesului superior al copilului şi este o atingere adusă vieţii familiale ocrotite de art. 26 din Constituţiei, precum şi dreptului la o familie prevăzut de art. 48.

 

III. Obiecţia de neconstituţionalitate privind dispoziţiile referitoare la eutanasie

 

Susţinem că şi această dispoziţie din legea atacată este neconstituţională întrucât ea contravine dreptului la viaţă consacrat de art. 22 din Constituţie, precum şi art. 16 privind egalitatea.

În primul rând, eutanasia este interzisă în România expres de către Codul de deontologie medicală la art. 121, indiferent de gravitatea, prognosticul bolii şi de insistenţele pacientului conştient, atât eutanasia, cât şi sinuciderea medicală asistată fiind considerate atingeri aduse dreptului la viaţă. În plus, art. 191 din Codul penal califică drept infracţiune adusă vieţii determinarea sau înlesnirea sinuciderii.

Poziţia noastră este însă cea susţinută în faţa Curţii anterior nu pentru că acest aspect ar fi fost avut în vedere cu prioritate, ci îndeosebi pentru că legiuitorul nu aduce suficiente garanţii de natură a proteja viaţa umană de atingerile cu caracter arbitrar care i-ar putea fi aduse.

În baza art. 26 din Constituţie, persoana are dreptul de a dispune de ea însăşi. Art. 22 protejează viaţa de atingerile care i-ar putea fi aduse din exterior, dar nu poate limita persoana în a dispune de ea însăşi. Considerăm că este, deci, opţiunea legiuitorul de a reglementa sau nu în sensul permiterii întreruperii vieţii în caz de maladie incurabilă, dar este necesar ca legalizarea acestei proceduri să comporte mai multe garanţii, certificatul medical şi solicitarea formulată în faţa unui notar public fiind insuficiente pentru a elimina arbitrarul şi pentru a desprinde voinţa persoanei în cauză.

Doar dacă persoana şi-a manifestat deja dorinţa în acest sens, în urma unei informări făcute de către personalul de specialitate şi este conştientă de situaţia sa medicală şi de evoluţia acesteia sau, dacă persoana nu mai poate hotărî pentru sine, decizia i-ar putea reveni reprezentantului său, poate în urma unei aprecieri făcute de o instanţă de judecată. Suntem de părere că în faza actuală legea nu înlătură posibilitatea ingerinţelor şi denaturării voinţei persoanei suferind de o maladie incurabilă,putându-se ajunge până la încălcarea dreptului său la viaţa.

În al doilea rând, dispoziţiile criticate sunt susceptibile de a fi neconforme cu normele constituţionale întrucât instituie o discriminare nejustificată, pe criteriul identităţii sexuale. O decizie atât de importantă precum cea a întreruperii vieţii trebuie luată chiar de persoana în cauză sau, dacă nu este posibil, de către persoana care este cea mai în măsură să-i cunoască voinţa. Având în vedere natura relaţiilor de cuplu care se stabilesc nu doar în baza libertăţii sexuale, ci care presupun şi ataşament, valori comune, partenerului acelei persoane ar trebui să îi fie recunoscut dreptul de a decide, oricare ar fi orientarea sexuală a acestuia din urmă. Legea impune o diferenţă de tratament atât pentru pacientul care, suferind de o maladie incurabilă, ar dori să beneficieze de prevederile privind eutanasia, urmărind încheierea vieţii într-un mod demn, dar nu îşi mai poate exprima singur voinţa în acest sens, cât şi pentru partenerul său care se vede în imposibilitatea de a-i aduce la îndeplinire voinţa.

 


Documente ataŞate
Abonare la INFOletter