Pledoarie Avocatul Poporului I

Echipa Avocatul Poporului

Purice Eliza-Maria, seria a II-a, grupa 107

Purice.eliza@drept.unibuc.ro

 

Domnule Preşedinte,

Onorată Curte,

 

În cadrul acestei dezbateri am onoarea de a reprezenta poziţia Avocatului Poporului în faţa Curţii Constituţionale. În temeiul art. 146 lit. a) din Constituția României si al art. 15 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea si funcționarea Curții Constituționale, republicată, cu modificările si completările ulterioare, formulez următoarea sesizare cu obiecția de neconstituționalitate privitoare la dispozițiile Legii din 16 aprilie 2015.

Discursul meu se va structura în trei părţi, fiecare urmărind cele trei puncte rămase de atins în susţinerea neconstituţionalităţii legii propuse: problema încheierii pactelor civile și de solidaritate numai între bărbați si femei, modificarea regimului din închisori, dreptul la vizită intimă revenind numai cuplurilor de sex diferit si abrogarea dispozițiilor legii numai printr-un referendum.

România a aderat la Consilul Europei la 7 octombrie 1993 şi a ratificat Convenţia Europeana a Drepturilor Omului (CEDO) la 20 iunie 1994. Nu putem nega, de altfel, că prin aderarea statului român la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, acesta a consimțit să-și însușească și să respecte întocmai principiile și valorile ce stau la baza acestui act internațional, astfel cum sunt ele evocate în bogata jurisprudență a Curții de la Strassbourg.

I. În legătură cu prima problemă ridicată, cea a încheierii pactelor civile și de solidaritate numai între bărbați și femei, sunt necesare mai multe precizări. Pentru a stabili natura constituțională a acestui articol din lege, vom avea în vedere articolul 48 alin (1) din Constituție, care prevede că: ”(1) Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimtită intre soti, pe egalitatea acestora si pe dreptul si indatorirea părintilor de a asigura cresterea, educatia si instruirea copiilor.”, precum și art. 26, intitulat ”Viața intimă, familială și privată”, unde se poate observa că acesta nu oferă protecţie specială nici familiei naturale, nici celei juridice şi nici celei heterosexuale în dauna sau înaintea celei homosexuale, ci se concentrează în exclusivitate asupra protejării vieţii intime a persoanei inclusiv în cadrul privat al familiei.

 De asemenea, articolul 9 al Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene prevede următoarele : „ Dreptul de a se căsători și dreptul de a întemeia o familie sunt garantate de legile naționale care reglementează exercitarea acestor drepturi”.

Parteneriatul civil este un contract încheiat în fața unui notar public, fără niciun fel de discriminare, între două persoane adult care consimt să conviețuiască în baza afecțiunii, respectului, sprijinului reciproc și a egalității în drepturi. Cunoscut și sub numele de coabitare consensuală sau uniune consensuală, parteneriatul civil a premers căsătoriei din perspectiva dreptului civil, reprezentând, în același timp, o alternativă la acesta. De asemea, legislația română în vigoare cuprinde trimiteri la instituția parteneriatului în OUG 102/2005 republicată în 2011 privind libera circulație pe teritoriul României a cetățenilor statelor membre ale UE, Spațiului Economic European și a cetățenilor Confederației Elvețiene: ”partener – persoana care conviețuiește cu cetățeanul UE, dacă parteneriatul este înregistrat conform legii din statul membru de origine ori de proveniență sau, în cazul în care parteneriatul nu este înregistrat, relația de conviețuire poate fi dovedită”.

În Franța, pactul civil de solidaritate, denumit ”pacte civil de solidarité” și cunoscut ca PACS, este o formă contractuală civilă de uniune dintre doi adulți, prin care își organizează viața împreună. Acesta conferă drepturi, dar impune și obligații, însă într-o mai mică masură decât căsătoria. PACS-ul a fost votat de Parlamentul francez în noiembrie 1999, în principal pentru a oferi un statut legal cuplurilor de același sex.

În spațiul european au avut loc dezbateri privind propunerile de legalizare a căsătoriei dintre cuplurile de același sex, precum si a uniunilor civile. În prezent, 24 din cele 50 de țări si 4 din cele 6 teritorii dependente din Europa au recunoscut anumite tipuri de uniuni, majoritatea făcând parte din UE. 11 țări recunosc atât căsătoria, cât si pactele civile între homosexuali: Belgia, Danemarca, Franța, Islanda, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Portugalia, Spania, Elveția și Regatul Unit. În plus, alte 12 țări ți 4 teritorii dependente au adoptat o formă a uniunii civile sau a coabitării neînregistrată.

Alte țări, cum ar fi cele scandinave, au adoptat o legislație cu privire la parteneriatul înregistrat, fapt ce implică, printre altele, că majoritatea prevederilor referitoare la căsătorie, și anume, consecințele juridice în materia partajului bunurilor, a dreptului succesoral, etc., de asemenea sunt aplicabile acestui tip de uniuni.

Parteneriatele înregistrate pentru cupluri de același sex au fost introduse în Islanda în 1996. Această legislație a fost abrogată odată cu trecerea noii legi care permite căsătoria indiferent de sexul partenerilor. Legea parteneriatelor înregistrate acorda toate drepturile, responsabilitățile și beneficiile căsniciei; era validă doar în cazul cuplurilor de același sex. Un partener înregistrat putea să adopte copilul celuilalt partener, cu excepția situației în care copilul era adoptat dintr-o altă țară. Toate partidele din Parlamentul Islandei erau în favoarea legii.

Una dintre primele cauze care a arătat că diferenţierea între cuplurile heterosexuale şi cele homosexuale în ceea ce priveşte drepturi conferite de Convenţie ridică probleme din perspectiva CEDO este Karner c. Austria. Diferenţa de tratament între cuplurile (necăsătorite) hetero şi cele homosexuale fiind evidentă, Curtea a reamintit că aceasta poate fi sancţionată în temeiul Convenţiei doar dacă nu este susţinută printr-o justificare obiectivă şi rezonabilă, având la bază motive extrem de grave. „Protecţia familiei tradiţionale" reprezenta o astfel de justificare, dar înalta instanţă a precizat cu claritate că ea nu poate fi utilizată în orice ipoteză, în favoarea oricărei măsuri discriminatorii la adresa cuplurilor homosexuale, iar Austria a fost condamnată pentru încălcarea Convenţiei.

Curtea a estimat în 2006, în cauza Parry împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, că deși dreptul englez nu permitea la epoca faptelor căsătoria între persoanele de același sex, reclamanții puteau să își continue relația sub toate aspectele sale esențiale și să îi confere chiar și un statut juridic similar, dacă nu chiar identic, căsătoriei, prin intermediul unui parteneriat civil ce conferea practic aceleași drepturi și obligații. Prin urmare, Curtea a considerat parteneriatul civil ca fiind o opțiune adecvată.

Invocând evoluţiile legislative din statele membre ale Convenţiei, precum şi art. 9 din Carta drepturilor fundamentale a UE, Curtea nu mai consideră că dreptul la căsătorie menţionat în art. 12 CEDO trebuie să fie considerat, în toate circumstanţele, ca fiind limitat la cazul căsătoriilor încheiate între persoane de sex opus (par. 61). Contururile noţiunii convenţionale de „căsătorie" sunt modificate, iar diferenţa de sex a „soţilor" nu mai apare ca un element ce condiţionează aplicabilitatea art. 12.

Realizarea uniformităţii internaţionale de soluţii şi respectarea alterităţii - obiective fundamentale ale dreptului internaţional privat - sunt serios puse la încercare în domeniul matrimonial, odată cu consacrarea legislativă, în diverse sisteme de drept străine, a mariajului între persoane de acelaşi sex.

Efectele adverse ale mobilităţii transfrontaliere asupra situaţiei familiale a unui individ sau cuplu pot fi totuşi temperate, cel puţin parţial, prin luarea în discuţie a imperativelor legate de protecţia drepturilor fundamentale ale omului în Europa.

Având în vedere că aceste dispoziții ale Legii din 16 aprilie aduc atingere unor drepturi fundamentale, precum dreptul la egalitate în fața legii, dar și prevederilor art. 26 cu privire la protecția vieții intime, familiale și private, acestea pot fi declarate neconstituționale.

                  II. În ceea ce privește a doua problemă, a modificării regimului de detenție și a dreptului la vizită intimă, care aparține numai cuplurilor de sex diferit, este incident art. 16 din Constituție, care prevede egalitatea cetățenilor în fața legii. Violarea principiului egalităţii apare atunci când se aplică un tratament juridic diferenţiat unor situaţii de fapt asemănătoare, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă sau dacă există o disproporţie vădită între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite.

Curtea reamintește că, deși orice detenție conformă legii antrenează prin natura sa restricții ale vieții private si de familie ale reclamantului, este totuși esențial pentru respectarea vieții familiale ca administrația penitenciară și celelalte autorități competente să îl ajute pe deținut să mențină contactul cu familia sa.

                  Interdicția vizitelor familiale respective constituie o ingerință în dreptul reclamantului la respectarea vieții sale de familie, garantat de articolul 8 par. 1 al Conventiei Europene ale Drepturilor Omului: ”Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale”

                  Curtea recunoaște marea importanță, pentru un deținut, a faptului de a-și putea menține legăturile personale și afective cu familia sa, mai ales după o perioadă prelungită de detenție. Restricțiile aduse vizitelor familiale se pot justifica, în mod provizoriu, prin factori de tipul riscului de înțelegere secretă sau de sustragere, protejării martorilor sau necesității asigurării unei bune derulări a urmării penale. De asemenea, autoritățile naționale competente trebuie deci sa facă proba eforturilor lor de a găsi un just echilibru între necesitatea realizării urmăririi penale si drepturile deținutului, spre exemplu căutând măsuri alternative – supravegherea vizitelor de către un polițist sau alte restricții privind natura, frecvența sau durata vizitelor.

Astfel, un refuz nemotivat al vizitelor nu poate fi în conformitate cu legea, iar o interzicere absolută a acestora nu se poate justifica decât prin circumstanțe excepționale.

În concluzie, dispoziția potrivit căreia numai cuplurile de sex diferit care au conviețuit o perioada de cel puțin 3 luni înainte de începerea regimului de detenție, textul de lege este criticabil, sub aspectul încălcării a art. 14 al Convenției, care privește interzicerea discriminării: ”Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta Convenţie trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie. ”

Astfel, în sistemele străine de drept, putem observa cum în iunie 2007, Departamentul de Corecție și Reabilitare din California a anunțat că va permine vizitele intime pentru persoanele de același sex. Această politică a fost adoptată pentru a se conforma cu o lege națională din 2005 care cerea agențiilor de stat să confere aceleași drepturi de care se bucură couplurile heterosexuale și pentru partenerii de același sex. Noua lege permite vizite intime numai pentru cuplurile de același sex căsătorite sau care se află într-un pact civil de dinaintea încarcerării unuia dintre parteneri.

                  Sistemul penitenciar din Mexic permite detinuților homosexuali sa primească vizite intime de la partenerii lor. Autoritățile au acceptat recomandarea unei comisii care apără drepturile omului, ceea ce a reprezentat un important pas în combaterea discriminării bazate pe preferințele sexuale.

 

În februarie 2015, deținuții care își declară în mod oficial partenerul de același sex au dreptul la vizită intimă în toate închisorile din Brazilia, iar această decizie a fost adoptată de Consiliul Penitenciar Național.

 

Putem vorbi despre o încălcare a principiilor constituționale stabilite de legiuitor în ceea ce privește nediscriminarea pe criterii sexuale și egalitatea tuturor cetățenilor în drepturi, ceea ce duce la declararea dispoziției Legii din 16 aprilie 2015 ca neconstituțională.

 

 

 

 

III.            În legatură cu ultima problemă ridicată, analizând prevederile legale criticate care privesc abrogarea dispozițiilor legii numai în urma convocării de către Președintele României a unui referendum al cărui rezultat ar fi în favoarea abrogării lor, se observă că sunt incidente art. 2, respectiv 90, 151, 153 si 156 din Constituție, prin care se prevede regimul referendumului.

În plus, articolul 2 al Legii nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului, cu modificările şi completările ulterioare, stabilește situațiile în care acesta are loc:

 ART. 2

(1) Referendumul naţional constituie forma şi mijlocul de consultare directă şi de exprimare a voinţei suverane a poporului român cu privire la:

a) revizuirea Constituţiei;

b) demiterea Preşedintelui României;

c) probleme de interes naţional.

(2) În condiţiile prezentei legi se poate organiza şi desfăşura şi referendum local asupra unor probleme de interes deosebit pentru unităţile administrativ-teritoriale.

(3) În cadrul referendumului populaţia poate fi consultată cu privire la una sau la mai multe probleme, precum şi cu privire la o problemă de interes naţional şi o problemă de interes local, pe buletine de vot separate.

Unul dintre principiile esenţiale care guvernează dreptul civil este principiul simetriei în drept, un principiu cu aplicabilitate generală, în virtutea căruia, orice modificare adusă uneia ori alteia dintre clauzele unui contract trebuie să îmbrace aceeaşi formă ca şi cel modificat.

Se observă, așadar, un dezechilibru între forma actului normativ (legea) și modul de abrogare a acestuia(referendumul), ceea ce determină neconstituționalitatea prevederilor Legii din 16 aprilie 2015.  Mai mult, abrogarea dispozițiilor legii numai în urma convocării de către Președintele României va întâmpina piedici procedurale, întrucât se creează o sarcină disproporționată, deoarece nu există identitate între formele de adoptare, respectiv, de abrogare a unui act normativ.

Domnule Președinte al Curții Constituționale,

Distinși membri ai Plenului Curții Constituționale,

 

În considerarea argumentelor expuse mai sus, vă solicit să admiteți sesizarea de neconstituționalitate și să constatați că Legea din 16 aprilie 2015 a fost adoptată fără respectarea prevederilor constituționale.


Documente ataŞate
Abonare la INFOletter