Pledoarie Andreea Livia RICU

 

Având în vedere condiţiile de formă de sesizare a Curţii Constituţionale, se constată existenţa unui control pe cale de acţiune, a priori, acesta intervenind în perioada dintre momentul adoptării legii şi cel al promulgării acesteia, control reglementat de art. 146 lit. a).

Astfel, Guvernul constată că, la două zile de la adoptarea proiectului de lege de către Parlament (15 aprilie 2014), Avocatul Poporului sesizează Curtea Constituţională, în baza art. 146 lit. a), în data de 17 aprilie 2014.

La aceeaşi dată, Preşedintele României, care avea la dispoziţie perioada de 20 de zile în care trebuia să promulge legea, cere Parlamentului reexaminarea legii, în baza art. 77 alin. (2) din Constituţie, conform căruia „înainte de promulgare, Preşedintele poate cere Parlamentului, o singură dată, reexaminarea legii”.

Sesizarea Curţii de către Avocatul Poporului, privind obiecţia de neconstituţionalitate a proiectului de lege adoptat de Parlament atrage obligaţia jurisdicţiei constituţionale de a verifica conformitatea acestuia cu Legea fundamentală, în îndeplinirea rolului său de „garant al supremaţiei Constituţiei” (art. 142). Prin urmare, procesul legislativ este suspendat, Preşedintele trebuind să se abţină de la promulgarea legii până la decizia Curţii care poate fi: fie de respingere, caz în care legea poate fi promulgată, fie de admitere, caz în care Parlamentul are obligaţia de a reexamina legea şi de a o pune în acord cu decizia Curţii Constituţionale, fără a fi necesară cererea Preşedintelui în acest sens.

Trimiterea legii spre reexaminare, conform art. 77 alin. (2) reprezintă unul dintre mijlocele oferite Preşedintelui, alături de posibilitatea de sesizare a Curţii Constituţionale, mijloace prin care acesta poate contribui la procesul legislativ. Prin trimiterea legiispre reexaminare, Președintele indică Parlamentului aspectele referitoare la diferitele motive de oportunitate privind legea adoptată de acesta, prin care se contestă aspecte inferioare ca importanţă faţă de cele referitoare la constituţionalitate pe care le are de analizat Curtea în cazul unei sesizări cu o obiecţie de neconstituţionalitate, potrivit art. 146 lit. a). Cele două procedee constituţionale oferite Preşedintelui pentruimplicarea în procesul legislativ nu sunt supuse niciunei limite constituţionale referitoare la succesiunea în timp a utilizării lor. Singura specificare constituţională este că, potrivit art. 77 alin. (3), „dacă Preşedintele a cerut reexaminarea legii ori dacă s-a cerut verificarea constituţionalităţii ei, promulgarea legii se face în cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare sau de la primirea deciziei Curţii Constituţionale, prin care i s-a confirmat constituţionalitatea”. Prin urmare, obiecţia de neconstituţionalitate ridicată de Avocatul Poporului nu interferează cu dreptul Preşedintelui de a trimite legea spre reexaminare, întrucât Constituţia nu conţine nicio prevedere în acest sens. Astfel, Preşedintele nu poate fi ţinut de decizia Avocatului Poporului de a ridica obiecţia de neconstituţionalitate, el putând în continuare să trimită spre reexaminare legea.

În schimb, comunicarea refuzului de reexaminarede către ambele Camere parlamentare şi trimiterea legii în forma ei iniţială restrâng perioada în care Preşedintele poate promulga legea de la 20 de zile, cum are iniţial, la 10 zile, potrivit art. 77 din Constituție. Cu toate acestea, ridicareaexcepţiei de neconstituţionalitate nu este afectată detrimiterea prealabilă a legii spre reexaminare, întrucât Constituţia nu prevede acest lucru. Prin urmare, punctul de vedere al Guvernuluieste în sensul că excepțiade neconstituţionalitate poate fi reţinută de Curte ca admisibilă atât în cazul Avocatului Poporului, cât şi al Preşedintelui României, ambii fiind subiecte competente a sesiza Curtea, în baza art. 146 lit. a) din Constituţie.

 

În ceea ce priveşte condiţiile de fond, punctul de vedere al Guvernului privind articolele indicate ca fiind neconstituţionale de către Avocatul Poporului şi, respectiv, Preşedintele României, în raport cu dispoziţiile constituţionaleeste următorul:

 

I. În primul rand, în ceea ce priveşte prevederea legală conform căreia preoţii/ clericii, indiferent de confesiune, pot refuza oficierea căsătoriei religioase pe motive de conştiinţă, chiar dacă ar fi îndeplinite condiţiile legale, cu menţiunea că refuzul trebuie adus la cunoştinţă în sistemul intern al cultului respectiv şi antrenează obligaţia pentru clericii aceluiaşi cult de a nu oficia căsătoria. Pentru a stabili natura constituţională a acestui articol de lege, Guvernul are în vedere posibilitatea încălcării dreptului la familie consacrat prin art. 48 din Legea fundamentală şi, în special, a dreptului la căsătorie[alin. (1) şi (2)], precum şi a libertăţii conştiinţei prevăzute la art. 29, drept complex ce vizează, printre altele, şi libertatea religioasă, menţionată la alin. (3) ce consacră autonomia cultelor religioase.

Referitor la dreptul la căsătorie, articolul constituţional prevede: „Condiţiile de încheiere, de desfacere şi de nulitate a căsătoriei se stabilesc prin lege. Căsătoria religioasă poate fi celebrată numai după căsătoria civilă.” Prin urmare, se remarcă distincţia dintre căsătoria civilă reglementată de normele de drept comun şi căsătoria religioasă, reglementată de statutele canonice specifice fiecărui cult în parte. Legiuitorul constituant a înţeles să consacre dreptul la căsătoria civilă, întrucât aceasta reprezintă actul juridic civil prin care se constituie familia, dreptul la familie fiind unul dintre drepturile fundamentale care asigură continuitatea societăţii. Căsătoria civilă este reglementată de dreptul comun ca „uniunea liber consimţită dintre un bărbat şi o femeie, încheiată în condiţiile legii” (art. 259, alin (1) NCC), ceea ce reprezintă o dezvoltare a textului constituţional, care utilizează sintagma „căsătorie liber consimţită între soţi”. În schimb, căsătoria religioasă intră sub imperiul normelor religioase care sunt stabilite de fiecare cult în parte, conform principiului autonomiei cultelor religioase şi asupra cărora legiuitorul nu poate interveni, aceste norme nefăcând parte din dreptul comun.

În ceea ce priveşte acest principiu al autonomiei cultelor religioase, el se încadrează la libertatea conştiinţei reglementată de art. 29 din Legea fundamentală ce prevede că „libertatea gândirii şi a opiniilor, precum şi libertatea credinţelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă”. Pentru a asigura libertatea credinţelor religioase, legiuitorul constituant a consacrat în alin. (3) al aceluiaşi articol autonomia cultelor religioase astfel: „cultele religioase sunt libere şi se organizează potrivit statutelor proprii, în condiţiile legii”. În sensul dispoziţiei constituţionale, Legea nr. 489 din 2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelorprevede la art. 8: „Cultele recunoscute (…) se organizează şi funcţionează în baza prevederilor constituţionale şi ale prezentei legi, în mod autonom, potrivit propriilor statute sau coduri canonice.” Prin urmare, este de datoria preoţilor/ clericilor să stabilească condiţiile în care se încheie căsătoria religioasă, precum şi motivele pentru care aceasta poate fi refuzată, în timp ce statul are obligaţia de a se abţine de la orice intervenţie în reglementarea căsătoriei religioase pentru a asigura deplinătatea autonomiei cultelor religioase ce se garantează prin libertatea de a-şi stabili propriile norme organizatorice, precum şi cele referitoate la ritualele religioase. Mai mult, articolul constituţional menţionează posibilitatea încheierii căsătoriei religioase numai după încheierea căsătoriei civile, ceea ce înseamnă că neîncheierea uniunii religioase nu are niciun efect asupra actului juridic civil.

Prin urmare, Guvernul constată că articolul din lege ce prevede dreptul preoţilor/clericilor de a refuza oficierea căsătoriei religioase pe motive de conştiinţă, chiar dacă ar fi îndeplinite condiţiile legale, este constituţional, întrucât el nu se opune niciunei dispoziţii din Legea fundamentală.

Totodată, prin faptul că refuzul trebuie comunicat tuturor preoţilor din cultul respectiv, aceştia având obligaţia de a nu oficia căsătoria religioasă, se constată instituirea unei practici unitare, întrucât refuzul oficierii căsătoriei nu trebuie să fie o măsură aplicată discriminatoriu, pe motive subiective, chiar dacă ea a fost stabilită independent de normele de drept comun. De aceea, această garanţie împotriva discriminării este de natură a susţine caracterul constituţional al textului legal, întrucât art. 4 alin (2) din Legea fundamentală se referă la egalitatea între cetăţeni ce introduce principiul nediscriminării, conform căruia „România este patria comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi, fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială”.

 

II. Legea stipulează şi cămembrii clerului se pot organiza în sindicate pentru a-şi putea apăra drepturile în faţa organelor ierarhice superioare, cu drept de a contesta eventualele decizii în faţa instanţelor judecătoreşti (precum excluderea din cultul respectiv, mutarea disciplinară, etc.). Referitor la acest motiv de neconstituţionalitate, Guvernulapreciazăcă este nefondatfăcând trimitere la art. 40 privind dreptul de asociere, art. 41 privind munca şi protecţia socială a muncii, art. 21 privind liberul acces la justiţie, art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi şi a unor libertăţi, precum şi art. 126 privind instanţele judecătoreşti.

Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, care a fost înlocuită prin Legea nr. 284/2010, conţinea prevederi referitoare la salarizarea personalului clerical şi neclerical. Legea prevedea că statul şi unităţile administrativ-teritoriale finanţează în integralitate salarizarea personalului clerical încadrat în structuri publice şi în parte salarizarea personalului din conducerea cultelor recunoscute. În aceste condiţii, statul acordă personalului clerical al cultelor religioase recunoscute o indemnizaţie lunară cu o valoare cuprinsă între 65% şi 80% din salariul de bază stabilit conform legii pentru cadrele didactice din învăţământul preuniversitar de stat.

Din prevederile legale rezultă că, în practică, se finanţează 16602 posturi, repartizate pe culte, în raport cu numărul credincioşilor, conform ultimului recensământ al populaţiei. Având în vedere că la bugetul de stat se asigură contribuţii la asigurările sociale ale angajatorilor pentru personalul clerical şi că, la ultimul recensământ (2011), 86% din locuitorii României s-au declarat creştini ortodocşi, se constată o influenţă semnificativă a bugetului de stat asupra organizării cultelor religioase. De asemenea, personalul clerical şi cel neclerical plătesc contribuţiile sociale calculate în raport cu salariul lor şi beneficiază de drepturile aferente: asigurare socială de sănătate, asigurare de şomaj şi drepturi de pensie. Totuşi, această influenţă financiară asupra organizării cultelor religioase nu este considerată ca fiind contrară principiului autonomiei cultelor religioase de către legiuitor. Prin urmare, organizarea în sindicate a clericilor pentru apărarea drepturilor acestora ar trebui cu atât mai puţin să fie considerată o măsură destinată a aduce atingere libertăţii religioase şi a autonomiei cultelor.

Din aceste considerente rezultă că, din moment ce clericii şi laicii sunt recunoscuţi ca salariaţi, legea le garantează dreptul de a constitui un sindicat în conformitate cu art. 41 din Constituţie, privind dreptul la muncă şi asigurare socială. Acest lucru se impune cu necesitate, deoarece asigurarea socială a muncii este garantată, printre altele, prin dreptul de asociere în sindicate, rolul acestor structuri fiind acela de a proteja drepturile salariaţilor. Acest drept nu poate fi supus niciunei restrângeri bazate pe apartenenţă religioasăşi nici pe aprobarea prealabilă a forurilor ierarhice din cadrul organizării cultelor religioase.

Mai mult, interzicerea asocierii în sindicate a membrilor clerului contravine art. 40 referitor la dreptul de asociere ce prevede că „cetăţenii se pot asocia liber în partide politice, în sindicate, în patronate şi în alte forme de asociere”. Textul constituţional prevede limite cu privire la trei aspecte: scopul acestor asociaţii, membrii constitutivi şi caracterul lor. În ceea ce priveşte scopul unor sindicate ale membrilor clerului, nu se poate susţine că acestea ar putea milita „împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a suveranităţii, a integrităţii sau a independenţei României”, aşa cum reiese din limitele prevăzute de art. 40 din Constituţie. Referitor la membrii asociaţiilor menţionate, Constituţia le interzice judecătorilor Curţii Constituţionale, avocaţilor poporului, magistraţilor, membrilor activi ai armatei, poliţiştilor şi altor categorii de funcţionari publici stabilite prin lege organică să se asocieze în astfel de grupări, dar nicio prevedere nu se referă la membrii cultelor religioase. Cea de-a treia limită, cea referitoare la caracterul secret al asociaţiilor, caracter interzis de Constituţie, trebuie respinsă ca nefiind relevantă în cazul de faţă, întrucât sindicatele cultelor religioase urmau a fi cunoscute de către întreaga societate. Prin urmare, având în vedere că dispoziţiile Constituţionale nu interzic membrilor cultelor religioase să se asocieze în sindicate, nicio lege nu trebuie să prevadă o astfel de interdicţie, întrucât acest lucru ar contrazice prevederile constituţionale, încălcându-se supremaţiaLegii fundamentale.

Pe de altă parte, principiul subordonării ierarhice prevăzut în legislaţia română nu poate servi ca temei pentru restrângerea dreptului de a constitui un sindicat, în baza art. 53 referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturisau a unor libertăți. Conform acestui articol, singurele restrângeri admisibile sunt cele care sunt prevăzute de lege şi care sunt necesare într-o societate democratică. Or, în speţă, restrângerea dreptului de asociere nu se impune pentru niciuna dintre situaţiile menţionate la art. 53 alin. (1), precum „apărarea securității naţionale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav”.

Constituirea sindicatului nu încalcă ierarhia şi regulile specifice cultelor religioase, ci, din contră, ar putea contribui la stabilirea unui dialog între angajator şi angajaţi cu privire la negocierea contractelor de muncă, la respectarea timpului de muncăşi a timpului de odihnă, a normelor de salarizare, a protecţiei sănătăţii şi siguranţei muncii, a formării profesionale, a asigurării medicale, precum şi la dreptul de a alege reprezentanţi şi de a fi aleşi în structurile de decizie.

Având în vedere tratatele internaţionale, există dispoziţii relevante din Convenţia nr. 87 a Organizaţiei Internaţionale a Muncii (OIM) privind libertatea sindicalăşi apărarea dreptului sindical, adoptată în 1948 şi ratificată de România la 28 mai 1957, ce susţin dreptul clericilor de a se organiza în sindicate. Astfel, art. 2 din Convenţieprevede că „muncitorii şi patronii, fără nicio deosebire, au dreptul fără autorizaţie prealabilă, să constituie organizaţii la alegerea lor, precum şi să se afilieze la aceste organizaţii, cu singura condiţie de a se conforma statutelor acestora din urmă”. În continuare, la art. 3 din Convenţia anterior menţionată, se dispune că „autorităţile publice trebuie să se abţină de la orice intervenţie de natură să limiteze acest drept sau să împiedice exercitarea legală”.

De asemenea, există prevederi din dreptul Uniunii Europene care susţin în speţă dreptul clericilor de a se organiza în sindicate. Astfel, potrivit art. 5 din Carta socială europeană revizuită, pe care România a ratificat-o la 7 mai 1999, „în vederea garantării sau promovării libertăţii lucrătorilor şi a patronilor de a constitui organizaţii locale, naţionale sau internaţionale pentru protecţia intereselor lor economice şi sociale şi de a adera la aceste organizaţii, părţile se angajează ca legislaţia naţională să nu aducă atingere şi să nu fie aplicată de o manieră care să aducă atingere acestei libertăţi.”

Totodată, art. 12 alin. (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene prevede că „orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire paşnicăşi la libertatea de asociere la toate nivelurile şi în special în domeniile politic, sindical şi civic, ceea ce implică dreptul oricărei persoane de a înfiinţa împreună cu alte persoane sindicate şi de a se afilia la acestea pentru apărarea intereselor sale.”

Prin urmare, limitarea impusă clericilor de a nu se putea asocia în sindicate este de natură a încălca drepturile sociale privind organizarea şi exercitarea activităţii lor profesionale, intrând în conflict atât cu normele constituţionale de drept intern, cât şi cu normele de drept internaţional şi european.

Analizând jurisprudenţa Marii Camere a Curţii Europene a Drepturilor Omului, în Hotărârea sa din 31 ianuarie 2012, Camera a constatat încălcarea art. 11 din Convenţie, ce prevede că „orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire paşnicăşi la libertatea de asociere, inclusiv dreptul de a constitui cu alţii sindicate şi de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale”. Astfel, se constată că preoţii şi personalul neclerical îşi exercită atribuţiile în cadrul Bisericii Ortodoxe Române în baza unui contract de muncă, primesc un salariu finanţat în majoritate din bugetul de stat şi beneficiază de sistemul asigurărilor sociale de stat. Camera a hotărât că relaţia bazată pe un contract de muncă nu poate face excepţie de la orice normă de drept civil. În concluzie, Camera a hotărât că personalul clerical şi, mai ales, personalul neclerical al Bisericii, nu pot fi excluşi din domeniul de aplicare al art. 11.

Reţinând că libertatea sindicală a salariaţilor Bisericii Ortodoxe trebuie restrânsă, deşi instanţele interne au recunoscut în cazul altor sindicate acest drept, Camera a constatat că o măsură precum respingerea cererii de înscriere a sindicatului reclamant (Sindicatul „Păstorul cel Bun”) este disproporţională faţă de scopul urmărit şi, prin urmare, nu este necesară într-o societate democratică.

În ceea ce priveşte liberul acces la justiţie, consacrat la art. 21 din Constituţie, ce reprezintă unul dintre principiile fundamentale ale sistemului constituţional românesc, acesta se enunţă prin faptul că „orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime”şi că „nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept”. Or, în speţă, prin interdicţia membrilor clerului de a se organiza în sindicate, în scopul de a-şi apăra drepturile în faţa organelor ierarhice superioare şi, eventual, de a contesta deciziile acestora în faţa instanţelor judecătoreştireprezintă tocmai o astfel de limitare a liberului acces la justiţie, limitare ce nu poate avea loc în nicio societate democratică. Organizarea autonomă a cultelor religioase, potrivit propriilor statute, nu este împiedicată de dreptul clericilor de a contesta în instanţele judecătoreşti deciziile cu privire la sancţiunile disciplinare, întrucât acestea ţin de drepturile lor în calitate de salariaţi plătiţi din bugetul de statşi nu de organizarea efectivă a cultului religios.

În schimb, interdicţia de a-şi putea apăra drepturile în faţa instanţele judecătoreşti prevăzute de lege este de natură a încălca dispoziţiile constituţionale potrivit cărora „justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege” (art. 126). Acordându-se dreptul organelor ierarhice superioare religioase de a soluţiona litigiile referitoare la drepturile clericilor şi la eventualele lor contestaţii privind sancţiunile disciplinare vizează substituirea instanţelor judecătoreşti cu instanţe extraordinare cu caracter religios, încălcându-se astfel alin. (5) din art. 126 din Constituţie ce prevede interdicţia înfiinţării unor astfel de instanţe.

Prin urmare, Guvernul susţine  că motivele de neconstituţionalitate invocate sunt nefondate  solicitând respingerea lor, deoarece textele invocate nu se opun niciunei dispoziţii constituţionale şi că, din contră, omiterea acestor dispoziţii ar putea conduce la grave încălcări ale textului constituţional.

 

III. Legea ce face obiectul controlului de constituţionalitate mai prevede şi instituirea unei taxe speciale asupra jocurilor de noroc, taxă ce urmează a fi folosită pentru acordarea de bonusuri clerului pentru marile sărbători religioase.

Referitor la această dispoziţie, Guvernul se va raporta la textele contituţionale ce consacră libertatea economică (art. 45), restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi (art. 53), obligaţia de a contribui la cheltuielile publice (art. 56), precum şi la libera concurenţă (art. 135).

Astfel, în ceea ce priveşte instituirea unei taxe speciale asupra jocurilor de noroc, există obiecţii potrivit cărora aceasta ar putea afecta libertatea economică reglementatată de art. 45 din Constituţie, precum şi libera concurenţă, menţionata la art. 135. Se constată faptul că cele două principii constituţionale sunt de natură a favoriza o economie de piaţă în care să fie stimulată libera iniţiativa, inovaţia şi concurenţa. Prin aceste măsuri, întreprinzătorii sunt încurajaţi să investească în activităţi cu caracter lucrativ şi care au ca finalitate obţinerea de profit, principala sursa de venit într-o societate capitalistă. Prin urmare, acest postulat, anume obţinerea de profituri substanţiale, reprezintă o pârghie esenţială în activitatea economică ce determină comportamentul eficientşi diminuarea risipei. Totuşi, cele două principii liberale, libertatea economică şi libera concurenţă, nu presupun exercitarea activităţii economice în mod discreţionar, ci, din contră, cele două libertăţi se exercită „în condiţiile legii”şi cu respectarea unor dispoziţii legale. Accesul liber la o activitate economică nu exclude, ci, dimpotrivă, implică stabilirea unor limite de exercitare a acestor libertăţii economice, aşa cum se întâmplă şi în cazul liberei concurenţe. În acest mod, statul poate interveni în buna desfășurare a activității economice prin elaborarea legislației, fără a încălca libertatea decizională a antreprinzătorilor. Astfel, instituirea taxei asupra jocurilor de noroc, măsură de natură a limita comercializarea acestora, nu reprezintă o încălcare a celor două drepturi liberale consacrate de Constituție, libertatea economică și libera concurență.

Referitor la obligaţia cetăţenilor de a contribui la cheltuielile publice prevăzute la art. 56, legea fundamentală prevede că „cetăţenii au obligaţia să contribuie, prin impozite şi prin taxe, la cheltuielile publice.” Din această dispoziţie, se constată faptul că obligaţia cetăţenilor de a presta contribuţii financiare este în legătură cu cheltuielile înregistrate la bugetul de stat, aceştia având rolul de a contribui pentru sporirea veniturilor care să egaleze cheltuielile şi astfel să se atingă echilibrul bugetar ce asigură stabilitatea economică, necesară unei societăţi prospere. Prin urmare, obligaţia cetăţenilor are ca finalitate bunăstarea societăţii şi o bună redistribuire a veniturilor, iar legiuitorul dispune de competenţa de a stabili în mod concret contribuţiile financiare obligatorii.

Având în vedere că serviciile religioase sunt prestate de către clerici, ale căror salarii sunt acordate de la bugetul de stat, nu există niciun motiv pentru care legiuitorului să-i fie interzisă instituirea unor contribuţii pentru a constitui fondul necesar remunerării acestora. În consecinţă, efectuarea unor cheltuieli ocazionate de plata personalului clerical şi neclerical al cultelor religioase, precum şi de oficializarea slujbelor religioase conduce la dezechilibrarea balanţei bugetului, prin creşterea datoriei publice. O parte din aceste cheltuieli publice sunt acoperite din contribuţiile financiare care intră în obligaţia preoţilor prin impozite directe percepute asupra venitului acestora, însă ele nu sunt suficiente pentru a reechilibra balanţa bugetului de stat. Astfel, crearea acestor bonusuri destinate desfăşurării slujbelor religioase este de natură a facilita echilibrul bugetar, acoperind cheltuielile ocazionate în folosul cetăţenilor, anume pentru prestarea serviciilor religioase.

În ceea ce priveşte posibilitatea ca taxa instituită asupra jocurilor de noroc să fie o măsură contrară art. 53 referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi, Curtea Constituţională a reţinut, în jurisprudenţa sa, că articolul constituţional nu se aplică în speţă deoarece nu este vorba de niciun drept fundamental care să facă obiectul unei restrângeri, conform Deciziei 1344/2011 privind organizarea şi exploatarea jocurilor de noroc.

De altfel, trebuie luată în considerare şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în domeniul libertăţii de a presta servicii, prevăzut în art. 49 din Carta europeana a drepturilor omului. Astfel, prin hotărârea din 3 iunie 2010, pronunţată în Cauza C-258/08, Ladbrokes Betting & Gaming Ltd, Ladbrokes International Ltd contra Stichtingde Nationale Sporttotalisator, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi-a reconfirmat jurisprudenţa potrivit căreia, în domeniul reglementării jocurilor de noroc, statele membre dispun de o marjă foarte largă de apreciere. Mai mult, în vederea limitării dependenţei de jocurile de noroc şi a prevenirii fraudei, Curtea a fixat o serie de criterii care trebuie îndeplinite de legislaţia naţională pentru a putea fi organizate jocurile de noroc într-un stat. Astfel, s-a stabilit că obiectivul principal urmărit de reglementarea naţională trebuie să fie lupta împotriva criminalităţii, fiind necesară protecţia consumatorilor de jocuri de noroc împotriva fraudelor săvârşite de operatori. Prin urmare, pentru a fi compatibilă cu dreptul comunitar, legislaţia naţională trebuie să prevadă limite concrete privind atât furnizarea de activităţi care să includă jocurile de noroc, cât şi consumarea unor astfel de activităţi de divertisment. Se stabileşte că statele membre sunt libere să hotărască, potrivit propriei scări de valori, care sunt obiectivele politicii lor în materie de jocuri de noroc şi, eventual, să definească cu precizie nivelul de protecţie urmărit.

În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, mai precis în decizia nr. 38070/97 Wolfhard KOOP-AUTOMATEN GOLDENE 7 GmbH & Co. KG contra Germaniei, Curtea stabileşte că instituirea unor taxe privind jocurile de noroc trebuie realizată în conformitate cu principiul „securităţii plăţii taxelor”, regulă conţinută de alin. (2) al art. 1 din Protocolul nr. 1. Alineatul rezervă statelor contractante, în mod explicit, dreptul de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a asigura plata impozitelor. De asemenea, Curtea a statuat că "importanţa pe care autorii Convenţiei anexate privitoare la acest aspect al celui de-al doilea alineat din articolul 1 poate fi dedusă din faptul că, în măsura în care textul propus nu conţine astfel de referinţe explicite la impozite, ea este înţeleasă ca rezerva de putere a statelor” ce constă în competenţa de a emite orice legi fiscale care sunt considerate de dorit, cu condiţia ca măsurile în acest domeniu să nu conducă la confiscarea arbitrară.

În consecinţă, Guvernul apreciază ca fiind constituţională dispoziţia legală analizată privind instituirea unei taxe speciale asupra jocurilor de noroc ce urmează a fi folosită pentru acordarea de bonusuri clerului pentru marile sărbători religioase.

 

IV. Legea mai prevede şi posibilitatea clerului de a afişa pe site-urile instituţiilor religioase numele persoanelor care nu obişnuiesc să se implice, prin contribuţii financiare sau echivalente, la bunul mers al instituţiei religioase respective, deşi participă la serviciile religioase. În formularea punctului său de vedere, Guvernul va analiza această prevedere prin raportare la art. 26 privind dreptul la viaţa intimă, familială şi privată, art. 29 privind libertatea conştiinţei, art. 56 privind obligaţia de a contribui la cheltuielile publice şi art. 53 privind restrângerea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale din Constituție.

În speţă, trebuie să se aibă în vedere un just echilibru între asigurarea dreptului la viaţă intimă, familială şi privată, ceea ce ţine de interesul privat, şi necesitatea existenţei uneicontribuţii la cheltuielile publice, ceea ce revelă interesul public.

În ceea ce priveşte obligaţia cetăţenilor de a contribui la cheltuielile publice, art. 56 alin. (1) din Constituţie prevede că „cetăţenii au obligaţia să contribuie, prin impozite şi prin taxe, la cheltuielile publice”. În cazul de faţă, legea se referă la contribuţia pentru prestarea unor servicii religioase, ceea ce îşi găseşte expresia într-o justă contraprestaţie pentru un serviciu public ce îi este furnizat cetăţeanului. De asemenea, în alin. (3) al aceluiaşi articol constituţional se precizează că „orice alte prestaţii sunt interzise, în afara celor stabilite prin lege, în situaţii excepţionale”. Se observă astfel că acest articol nu ar fi încălcat deoarece legea de faţă menţionează expres, prin sintagma „contribuţii financiare sau echivalente”, obligaţia ce le revine celor care „participă la serviciile religioase”. În cazul în care se pune problema neclarităţii textului de lege prin expresia „sau echivalente”, această critică nu poate fi reţinută, întrucât intră în competenţa cultelor religioase să reglementeze care ar putea fi celelalte forme sub care pot fi colectate contribuţiile pentru serviciile religioase, conform statulelor proprii şi în acord cu principiul autonomiei cultelor religioase [art 29 alin. (3) ].

Legiuitorul a considerat că, în cazul în care cetăţeanul beneficiază de un anumit serviciu public, în cazul de faţă, de un serviciu religios, el este obligat să achite o contraprestaţie ce îşi găseşte expresia în „contribuţii financiare sau echivalente”. Astfel, pentru ca obligaţia menţionată să fie un principiu funcţionabil, ea trebuie să fie dotată cu un caracter coercitiv, lucru care poate fi realizat numai prin instituirea unei sancţiuni reale. De aceea, posibilitatea cultelor religioase de a publica pe site-urile acestora numele persoanelor care nu prestează contribuţii financiare sau echivalente, deşi participa la serviciile religioase reprezintă sancţiunea instituită pentru a se asigura executarea obligaţiei pecuniare.

Sancţiunea prevăzută de legiuitor este una proporţională cu fapta pentru care este prevăzută, în măsura în care restrângerea exerciţiului dreptului la viaţă intimă, familială şi privată este în acord cu prevederile art. 53şi este în acord cu justul echilibru dintre interesul privat şi interesul public. Se constată astfel că restrângerea exerciţiului dreptului menţionat este dispusă prin lege şi că se impune pentru asigurarea ordinii şi a moralei publice, întrucât este legal ca, pentru orice serviciu de care o persoană beneficiază, aceasta să fie obligată să achite o contraprestaţie, iar, în caz contrar, să suporte o sancţiune. Având în vedere cele menţionate, se poate considera că măsura este proporţională cu situaţia care a determinat-o întrucât ea presupune publicarea doar a numelui persoanelor care nu contribuie financiar şi nu include publicarea altor informaţii ce ţin de sfera vieţii private. De asemenea, măsura este aplicată nediscriminatoriu, fiindcă sancţiunea se aplică tuturor celor care se află în aceeaşi situaţie determinată obiectiv, anume tuturor celor care, deşi participă la serviciile religioase, nu îşi îndeplinesc obligaţia de a presta contribuţii financiare. Totodată, măsura nu aduce atingere exercitării dreptului la viaţă intimă, familială şi privată, ci ea este o modalitate prin care legea acţionează pentru a conserva şi a promova valorile fundamentale ale societăţii. Astfel, se promovează o conduită-tip ce se doreşte a fi perpetuată în timp, anume principiul bunei-credinţe ce îşi găseşte expresia aici prin achitarea unei contraprestaţii pentru utilizarea unui serviciu public. Rezultă astfel concluzia că măsura prin care se dispune restrângerea exerciţiului acestui drept este una necesară într-o societate democratică, luându-se în considerare că aceasta vizează asigurarea interesului public prin conservarea unor valori fundamentale, fără ca acest lucru să aducă atingere interesului privat care poate fi în continuare realizat, prin conformarea la principiul bunei-credinţe.

De asemenea, obligaţia la plata unor contribuţii financiare pentru serviciile religioase este justă în măsura în care ea îi vizează numai pe beneficiarii unor astfel de servicii şi nu pe toţi cetăţenii. În acest fel, libertatea conştiinţei consacrată de art. 29 din Constituţie este asigurată în continuare, deoarece nicio persoană nu va fi constrânsă să adere la o anumită credinţă religioasă, ci obligaţia contraprestaţiei intervine numai pentru cei care, din proprie iniţiativă, doresc să beneficieze de serviciile religioase. Totodată, contribuţia financiară nu poate fi considerată o îngrădire a libertăţii religioase, componentă a libertăţii conştiinţei, deoarece orice persoană este liberă să adopte orice credinţă religioasă doreşte sau să nu adopte niciuna, obligaţia financiară intervenind din raţiuni practice, în sensul în care serviciile religioase sunt prestate de clerici şi, pentru ca acest lucru să poată avea loc, ei trebuie să beneficieze de fonduri.

În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, prinDecizia nr. 141/2011 Wasmuth contra Germaniei, s-a constatat neviolarea art. 9 privind libertatea gândirii, a conştiinţei şi a religiei, precum şi a art. 8 privind dreptul la respectul pentru viaţă intimă şi familială. În speţă, Curtea a trebuit să determine justul echilibru dintre dreptul bisericilor şi al societăţilor religioase de a percepe taxe religioase şi dreptul reclamantului (dl. Wasmuth) de a nu-şi declara religia, conform principiului libertăţii religiei.

Curtea a fost de acord cu Guvernul german că referirea la cardurile de taxare, aflate în discuţie, erau doar de o valoare informativă limitată în ceea ce priveşte convingerea religioasă şi filosofică, întrucât ele indică autorităţilor fiscale persoanele care nu aparţin bisericilor sau societăţilor religioase autorizate să perceapă taxe religioase în Bavaria.  În ceea ce priveşte acuzaţia reclamantului că prin furnizarea informaţiilor cerute, persoanele respective contribuie la buna funcţionare a sistemului de taxe religioase şi astfel, în mod indirect, susţin poziţia bisericilor pe care o resping, Curtea a dispus că participarea în sistem este minimă şi că ea serveşte în mod precis pentru a evita plata pe nedrept a acestor taxe. Mai mult, Curtea a admis că nu există niciun standard european în materia fondurilor destinate bisericilor şi grupurilor religioase, motiv pentru care artrebui să fie legat de istoria şi tradiţia fiecărei ţări în parte.

Cu referire la art. 8, Curtea a statuat în sensul în care colectarea, stocarea şi transferul datelor referitoare la viaţa privată a individului, ce afectează dreptul la viaţă intimă şi familială, au interferenţă cu obligaţia reclamantului. Totuşi, în vederea celor menţionate cu privire la art. 9 referitor la libertatea conştiinţei şi a gândirii religioase, interferenţa este în acord cu legea şi este proporţională cu scopul legitim pentru care a fost implementată.

Luând în considerare toate argumentele menţionate anterior, Guvernul se pronunţă în vederea susţinerii caracterului constituţional al articolului analizat din prezenta lege. Astfel, posibilitatea clerului de a afişa pe site-urile instituţiilor religioase numele persoanelor care nu obişnuiesc să se implice, prin contribuţii financiare sau echivalente, la bunul mers al instituţiei religioase respective, deşi participă la serviciile religioase nu contravine niciunei prevederi din Constituţie.

 

V. Legea ce face obiectul controlului de constituţionalitate prevede obligaţia pentru clericii cultelor religioase de a contribui la combaterea criminalităţii, prin completarea unor chestionare cu privire la rata criminalităţii din raza teritorială a unităţii de cult în cadrul căruia activează (date referitoare la tipul de infracţiuni de care au luat la cunoştinţă, mediul social din care provin infractorii, vârsta medie, tendinţe de îndreptare, etc.). În vederea stabilirii caracterului constituţional al articolului legal sus-menţionat, Guvernul se va raporta laart. 26 privind dreptul la viaţă intimă, familială şi privată, la art. 29 privind libertatea conştiinţei, art.53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi şi al unor libertăţi şi la art. 131 privind rolul Ministerului Public.

Prin prezenta lege, se constată că obligaţia prevăzută pentru clerici de a contribui la combaterea criminalităţii trebuie analizată împreună cu dreptul la viaţă intimă, familială şi privată, precum şi libertatea conştiinţei, din prisma posibilităţii restrângerii exerciţiului acestor drepturi, cu respectarea condiţiilor menţionate la art. 53 din Constituţie.

În ceea ce priveşte principiul autonomiei cultelor religioase enunţat la art. 29 alin. (3), „cultele religioase sunt libere şi se organizează potrivit statutelor proprii, în condiţiile legii”, acest lucru nu exclude obligaţia clericilor de a se supune normelor de drept comun. Statule proprii cultelor religioase sunt referitoare la modul de organizare şi desfăşurare a activităţilor cu caracter religios. În schimb, în ceea ce priveşte materia penală, aceasta este reglementată de norme juridice, ce se diferenţiază de celelalte tipuri de norme sociale prin caracterul general-obligatoriu şi prin existenţa unei coerciţii reale datorate sancţiunii aplicabile în cazul nerespectării lor. Prin instituirea obligaţiei clericilor de a contribui la combaterea criminalităţii, se constată că norma instituită relevă caracterul penal al reglementării şi, în consecinţă, ea nu poate fi integrată în normele din cadrul statutelor proprii organizării autonome a cultelor religioase. Completarea chestionarelor nu îngrădeşte cu nimic realizarea activităţilor cu caracter religios, ci reprezintă o obligaţie în afara serviciului, chiar dacă este în legătură cu informaţiile privitoare la acesta. Prin instituirea acestei obligaţii, preoţii sunt asimilaţi tuturor celorlalti cetăţeni, primind obligaţii cetăţeneşti prin care ei contribuie la bunăstarea societăţii. Se constată astfel că nu poate fi vorba de restrângerea exerciţiului unui drept (în speță, libertatea religioasă) întrucât combaterea criminalităţii nu ţine de exercitarea profesiei din cadrul cultelor religioase.

Referitor la respectarea dreptului la viaţa intimă, familială şi privată, menționat la art. 26 din Constituție, trebuie să se analizeze în ce constă contribuţia clericilor la combaterea criminalităţii şi în ce măsură acest lucru încalcă dreptul menţionat. Se constată astfel că legea prevede contribuţia clericilor prin completarea unor chestionare cu privire la rata criminalităţii din raza teritorială a unităţii de cult în cadrul căruia activează. Aceste chestionare trebuie să conţină date referitoare la tipul de infracţiuni de care au luat la cunoştinţă, mediul social din care provin infractorii, vârsta medie, tendinţe de îndreptare, etc. Din aceste precizări rezultă că preoţii nu trebuie să denunţe efectiv o persoană, întrucât chestionarele menţionate au un caracter anonim, astfel că nu se încalcă dreptul la viaţă intimă, familială şi privată consacrat de art. 26 din Constituţie, deoarece acestea sunt sub forma unor sondaje destinate a coordona activitatea organelor de anchetă. În acest fel, autorităţile publice ce au ca atribuţii efectuarea cercetărilor penale vor cunoaşte care sunt acele zone cu un grad de periculozitate sporit şi în ce domenii se manifestă, fără a aduce vreun impediment valorificării dreptului la viaţă intimă, familială şi privată. Totodată, se constată că implicarea clericilor în combaterea criminalităţii prin completarea acestor chestionare cu caracter anonim, cu scopul doar de a îndruma organele de cercetare penală nu implică restrângerea dreptului la viaţă intimă, familială şi privată.

De asemenea, referitor la susţinerea că prin dispoziţia legală analizată se face referire la o formă de implicare a clericilor în activitatea de cercetare penală, Guvernul susţine că textul constituţional prevede la alin. (3) al art. 131 referitor la rolul Ministerului Public„parchetele funcţionează pe lângă instanţele de judecată, conduc şi supraveghează activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare, în condiţiile legii”. Din acest articol din Constituţie reiese că parchetele sunt responsabile de cercetarea penalăși supraveghează această activitate, dar în exercitarea ei sunt implicate mai multe autorităţi publice. De aceea, în ceea ce privește implicarea clericilor prin completarea chestionarelor ce au ca scop combaterea criminalităţii,Guvernul apreciază că nu contravine Constituţiei.

În concluzie, Guvernul solicită respingereaacestui motiv de neconstituționalitate, întrucât el nu se opune niciunei dispoziţii din Legea fundamentală. Astfel, articolul ce prevede obligaţia pentru clericii cultelor religioase de a contribui la combaterea criminalităţii, prin completarea unor chestionare cu privire la rata criminalităţii din raza teritorială a unităţii de cult în cadrul căruia activează (date referitoare la tipul de infracţiuni de care au luat la cunoştinţă, mediul social din care provin infractorii, vârsta medie, tendinţe de îndreptare, etc.) este constituţional.

 

VI. Este prevăzută, de asemenea,dispoziția legală conform căreia există obligaţia statului român, împreună cu alte state ortodoxe, de a face demersurile necesare pentru revendicarea catedralei Sf. Sofia din Istanbul de la statul turc şi redarea sa cultului ortodox. Ca urmare a efectuării procesului legislativ a cărei etapă o reprezintă discutarea propunerilor sau a proiectelor de lege (ca în cazul de faţă) în forul decizional al Parlamentului, constituit din cele două Camere, Guvernul urmeaza să-şi formuleze punctul de vedere asupra formei finale a legii adoptate de Parlament. În considerarea acestei din urmă dispoziţii, Guvernul a înţeles să se raporteze atât la prevederile constituţionale privind relaţiile internaţionale (art. 10)şi la cele privind corelația dintre dreptul internaţional şi dreptul intern (art. 11), cât şi la prevederile de drept internaţional.

În primul rând, Constituţia României reglementează cadrul general în care trebuie să se desfăşoare relaţiile internaţionale dintre statul român şi celelalte state. Astfel, în primul Titlu al Constituţiei, denumit „Principii generale”, art. 10 consacră relaţiile internaţionale, dispunând că „România întreţine şi dezvoltă relaţii paşnice cu toate statele şi, în acest cadru, relaţii de bună vecinătate, întemeiate pe principiile şi pe celelalte norme general admise ale dreptului internaţional”. Astfel, prin „relaţii paşnice” se înţeleg acele relaţii economice şi diplomatice ce exclud războiul ca formă de rezolvare a litigiilor dintre state, incluzând, în schimb, cooperarea şi rezolvarea diferendelor pe cale amiabilă. Este evidenţiată necesitatea unor „relaţii de bună vecinătate”, de unde rezultă că statul român este interesat, mai ales, de păstrarea unor relaţii favorabile cu statele apropiate din punct de vedere geografic. Aceste relaţii trebuie „întemeiate pe principiile şi pe celelalte norme general admise ale dreptului internaţional”, dintre care, un prim act ce enunţă astfel de principii sub egida cărora se desfăşoară relaţiile diplomatice contemporane este reprezentat de Carta Naţiunilor Unite din 1945, care pune bazele Organizaţiei Naţiunilor Unite. Deşi dorinţa României de a face parte din Organizaţia Naţiunilor Unite a fost exprimată oficial încă din 1946, Adunarea generală a ONU a decis mai târziu, la 14 decembrie 1955, prin rezoluţia A/RES/995 (X), primirea României în ONU, alături de alte 15 state. Prin aderarea României la ONU, statul român se obligă să respecte principiile enunţate de Carta Naţiunilor Unite, dintre care, în Cap. 1 art. 1 alin (2) se prevede că statele se obligă „să dezvolte relaţii prieteneşti între naţiuni, întemeiate pe respectarea principiului egalităţii în drepturi a popoarelor şi dreptului lor de a dispune de ele însele şi să ia oricare alte măsuri potrivite pentru consolidarea păcii mondiale”. Or, demersurile ce ar trebui să fie realizate, împreună cu celelalte state ortodoxe, pentru revendicarea Bisericii Sf. Sofia din Istanbul contravine dreptului popoarelor de a dispune de ele însele, întrucât ele presupun întervenţia unei forţe exterioare care să constrângă poporul turc să accepte o măsură discreţionară din partea statelor ortodoxe. Astfel, orice încercare de a consolida pacea mondială este ineficientă dacă popoarele nu pot întreţine relaţii mutuale de pe poziţii de egalitate.

Un acord internaţional cu o deosebită importanţă este şi Actul final al Conferinţei pentru securitate şi cooperare în Europa, elaborat la Helsinki la 1 august 1975 care, la litera A. intitulată „Declaraţia privind principiile care guvernează relaţiile reciproce dintre statele participante”, primul capitol este destinat consacrării „egalităţii suverane şi respectării drepturilor inerente suveranităţii”. Dispoziţia internaţională menţionată se enunţă astfel: „statele participante îşi vor respecta fiecare egalitatea suverană şi individualitatea celuilalt, precum şi toate drepturile inerente suveranităţii şi pe care le cuprinde suveranitatea lor, între care în special dreptul fiecărui stat la egalitate juridică, la integritate teritorială, la libertate şi independenţă politică”. Se constată că principiul respectării integrităţii teritoriale este indisolubil legat de principiul respectării suveranităţii altor state.

Acest lucru se explică din prisma faptului că suveranitatea de stat se compune din două elemente, unul ce relevă dreptul statelor de a acţiona liber pe plan intern, denumit supremaţie, iar celălalt ce relevă dreptul statelor de a acţiona liber pe plan extern, denumit independenţă. Un stat este independent doar atunci când el poate avea relaţii în mod liber cu orice stat, cu respectarea prevederilor internaţionale, putând încheia pacte, acorduri şi tratate. Pentru a dispune de supremaţie, statul trebuie să se poată opune oricărei forţe exterioare care s-ar putea implica în treburile sale interne. Principiul intergrităţii teritoriale ţine atât de independenţă, întrucât pentru a fi independent, statul trebuie să se bucure de un teritoriu propriu, cât şi de supremaţie pentru că, pentru a-şi elabora propriile norme juridice, el trebuie să le poată aplica asupra întregului teritoriu.

Dispoziţia legală prin care se cere statului turc, printr-o prevedere din legislaţia română, să permită statelor ortodoxe să demareze procedura necesară revendicării Bisericii Sf. Sofia este de natură a încălca supremaţia Turciei, întrucât ea presupune că legislaţia română să fie superioară celei a statului turc.Or, numai legislaţia internaţională, precum legislația CEDO, ori alte pacte internaţionale pot fi superioare dreptului intern, dacă statele au convenit în acest sens, dar nu şi legislaţia unui stat faţă de legislaţia altui stat.

De asemenea, prin solicitarea unei porţiuni din teritoriul statului turc, fie aceasta reprezentată doar deteritoriul pe care se află un edificiu cultural reprezentativ pentru un cult religios cu o istorie semnificativă, reprezintă o modalitatate prin care se încalcă independenţa Turciei, fapt ce nu poate fi în acord nici cu tratatele internaţionale şi nici cu prevederile art. 10 din Constituţia României.

În al doilea rând, Legea fundamentală română reglementează corelaţia dintre dreptul  internaţional şi dreptul intern în art. 11 ce prevede că „statul român se obligă să îndeplineascăîntocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte”. În acest sens, trebuie avut în vedere faptul că România a încheiat cu Turcia un Tratat de prietenie, bună vecinătate şi cooperare, ratificat în dreptul intern prin Legea 33/1992, care, la art. 1 menţionează că: „România şi Republica Turcia, denumite în continuare părţi, îşi reafirmă hotărîrea de a dezvolta relaţiile lor pe bază de încredere, cooperare şi avantaj reciproc şi în conformitate cu principiile respectării, una faţă de alta, a independenţei politice, suveranităţii şi integrităţii teritoriale, neamestecului în treburile interne, egalităţii în drepturi şi respectului pentru drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.” Se constată reafirmarea principiului independenţeişi cel al integrităţii teritoriale, principii ce ar fi încălcate de prevederea legală în speţă, încălcându-se totodată şi dispoziţiile constituţionale referitoare la corelaţia dreptului internaţional cu cel intern.

În concluzie, Guvernul susţine că, având în vedere cele menţionate mai sus, o astfel de prevedere legală ce presupune obligaţia statului român, împreună cu alte state ortodoxe, de a face demersurile necesare pentru revendicarea catedralei Sf. Sofia din Istanbul de la statul turc şi redarea sa cultului ortodox este neconstituţională. Mai mult, emiterea unei astfel de dispoziţii comportă riscul de a deteriora relaţiile amicale dintre România şi Turcia, ceea ce nu este de dorit, în condiţiile în care Constituţia României promovează ca scop naţional dezvoltarea relaţiilor paşnice cu toate statele şi, în acest cadru, a relaţiilor de bună vecinătate.

În încheiere, Guvernul arată că legea ce face obiectul controlului de constituţionalitate este conformă cu Constituţia în parte, în măsura în care, cu excepţia ultimei dispoziţii analizate, ea cuprinde numai prevederi în acord cu Legea fundamentală.

În plus, în formularea punctului său de vedere, Guvernul apreciază că nu este de competența Curții Constituționale a României să se pronunțe asupra unei probleme ce ține de dreptul internațional public și că, prin soluționarea unui astfel de litigiu, ea și-ar depăși competențele stabilite de textul constituțional. În acest caz, acest diferend se poate rezolva pe calea dreptului international public fie prinmijloace politico-diplomatice, fie pe calea jurisdicţională prin arbitrajul internaţional sau printr-o acţiune soluţionată de către Curtea Internaţională de Justiţie ori a unei alte curți internaționale, care să fie competentă a se pronunța în probleme teritoriale ce țin de relațiile dintre state.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 


Documente ataŞate
Abonare la INFOletter