Pledoarie Andreea ARMANU

  Onorată Curte,

În speţa de faţă ne aflăm în ipostaza de a pune la încercare apărarea vieţii de familie, nucleu al societăţii româneşti. Se va apăra oare o familie reală sau se va da prioritate unei posibile familii fictive? Ne formulăm această întrebare analizând următoarea situaţie de fapt: reclmanta T.G. introduce acţiunea în stabilirea paternităţii împotriva pretinsului tată, P.V., clientul nostru. După ce fixează termenul de judecată, instanţa dispune să se comunice pârâtului P.V. citaţia de chemare în judecată. Agentul procedural, în îndeplinirea sarcinii sale, se duce la domicilul lui P.V., însă negăsindu-l pe acesta acasă, îi înmânează citaţia soţiei acestuia, conform art.92(3) CPC. Ca urmare a primirii acestei citaţii, soţia intenteză proces de divorţ împotriva lui P.V. şi obţine custodia copiilor pe fondul culpei exclusive a soţului. Considerându-se lezat în drepturile sale, P.V. hotărăşte să dea în judecată statul român pentru prejudiciile ce i-au fost cauzate prin înmânarea neanvelopată a citaţiei de către agentul procedural soţiei sale, invocând în acest scop încălcarea de către art. 92 (3) CPC a art.26 şi 28 din Constituţie.

 

 Aşadar, articolele vizate de către speţa de faţă sunt:  art. 92 (3) din CPC care dispune că ,,(3)Dacă cel citat nu se găseşte la domiciliu sau dacă, în cazul hotelurilor sau clădirilor compuse din mai multe apartamente, el nu a indicat camera sau apartamentul în care locuieşte, agentul va înmâna citaţia, în primul caz, unei persoane din familie, sau, în lipsă, oricărei alte persoane care locuieşte cu dânsul, sau care, în mod obişnuit, primeşte corespondenţa, iar, în celelalte cazuri, administratorului, portarului, ori celui ce în mod obişnuit îl înlocuieşte; persoana care primeşte citaţia va semna adeverinţa de primire, agentul certificându-i identitatea şi semnătura şi încheind proces-verbal despre cele urmate.", aceasta fiind , după cum a arătat însăşi CCR prin DCC nr.108/2002, o excepţie de la regula instituită la alin. (1) al aceluiaşi articol, care prevede că ,,Înmânarea citaţiei se va face personal celui citat, care va semna adeverinţa de primire, agentul însărcinat cu înmânarea certificând identitatea şi semnătura acestuia." De asemenea, trebuie analizate, pe de o parte, şi dispoziţiile art. 26 din Constituţie, privitor la ,,Viaţa intimă, familială şi privată", care afirmă la alin. (1) ,,Autorităţile publice respectă şi ocrotesc viaţa intimă, familială şi privată.", alin.  (2) dispunând că ,, Persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăşi, dacă nu încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunele moravuri.", precum  şi cele ale art.28, intitulat ,,Secretul corespondenţei", care stipulează că ,,Secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poştale, al convorbirilor telefonice şi al celorlalte mijloace legale de comunicare este inviolabil", în acestă ultimă categorie încadrându-se şi situaţia noastră.

 

 Nu negăm necesitatea procedurii publice de citare a părţilor într-un proces, prevederile art.92(3) invocat instituind o excepţie prin care se urmăreşte prevenirea şi limitarea eventualelor ,,abuzuri în exercitarea drepturilor procesuale, de natură să determine tergiversarea soluţionării cauzei, pe calea menţinerii cu rea-credinţă a unei permanente lipse de procedură", după cum relevă CCR prin DCC precitată. Cu toate acestea, considerăm că practica neanvelopării citaţiilor este de natură a produce consecinţe nedorite nu numai în cazul de faţă, ci şi în situaţii asemănătoare. Mai precis, prejudiciile cauzate prin această practică procedurală sunt, din nefericire, reparate destul de greu, după mulţi ani de judecată, implicând costuri procesuale ridicate. Mai mult,  în unele circumstanţe pagubele sunt aproape imposibil de reparat, cum este cazul daunelor morale- sunt vizate aici dreptul la demnitate şi dreptul la propria imagine, care odată încălcate produc consecinţe marcante pentru viaţa persoanei lezate, oricât de mare ar fi suma de bani primită ca desdăunare, aceasta fiind probabil aproape nesemnificativă pentru cel în cauză în încercarea sa de a-şi recupera stilul de viaţă anterior, de a-şi restabili reputaţia în societate.

 

Din această perspectivă, opinăm că art.92(3) din CPC este vătămător atâta timp cât citaţiile sunt înmânate neanvelopat către alte persoane, atunci când destinatarul citaţiei nu este găsit la domiciliul sau la locuinţa sa. În acest sens considerăm că la nivel intern se încalcă dispoziţiile art. 26 şi 28 din Constituţie, privitoare la viaţa intimă, familială şi privată, respectiv la secretul corespondenţei. De asemenea, observăm că la nivel internaţional aceleaşi drepturi sunt ocrotite prin art. 8 CEDO, inspirat de altfel din art. 12 DUDO şi art.17 Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice, dispoziţii preluate şi de mai noua Cartă fundamentală a drepturilor UE la art.7. Edificatoare în susţinerea cauzei noastre ni se pare şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care s-a pronunţat în numeroase rânduri asupra art.8 din CEDO. Conform cauzei Keegan c.Irlanda (CEDO, 1994), se arată că art.8 din CEDO presupune atât obligaţii negative, cât şi obligaţii pozitive din partea statelor membre ale CEDO, acestea trebuind să asigure un just echilibru între interesele concurente ale persoanelor implicate şi ale societăţii în ansamblul său. În situaţia în discuţie, din scurta descriere a faptelor de către clientul nostru, P.V., se relevă mai multe posibile piste de urmat în soluţionarea cauzei. O primă posiblititate este ca T.G., care introduce acţiunea în stabilirea paternităţii, să urmărească doar pătarea imaginii clientului nostru printr-un proces fictiv care ar da naştere la efecte oneroase pentru acesta, stricându-i astfel reputaţia printre rude, vecini, cunoscuţi, aceasta fiind foarte greu de restabilit. În acest mod s-ar încălca dreptul la demnitate şi dreptul la propria imagine nu numai în lumina de art.26 din Constituţie, ci şi din perspectiva art.72 şi 73 din NCC, precum şi a art.8 CEDO, care conform cauzei Pfeifer c. Austria (CEDO, 2007) apără reputaţia persoanei, ca parte a vieţii private a acesteia. O altă posibilă interpretare este ca T.G. să fie într-adevăr mama copilului nelegitim al lui P.V. CEDO recunoaşte respectul vieţii familiale atât din punct de vedere relaţional, cât şi patrimonial, însă consideră că viaţa familială implică nu numai o simplă legătură biologică între părinte şi copil, ci mai ales o strânsă legătură afectivă (cauzele Lebbink c. Olanda şi Gorgulu c. Germania, 2004).

De altfel, în sprijinul suţinerii ideii că procedura neanvelopării este vătămătoare considerăm edificatoare şi dispoziţiile art. 149 (1) şi (2) din NCPC, cod ce urmează a fi pus în aplicare începând cu data de 1 septembrie 2012, după cum s-a stabilit de Plenul Camerei Deputaţilor în urma şedinţei din data de 8 mai 2012 (s-a adoptat legea de punere în aplicare a Legii nr.134/2010 privind NCPC). Conform acestui articol, comunicarea citaţiilor şi a tuturor actelor de procedură civilă ,,se face în plic închis". De altfel, acestă dispoziţie este urmare a hotărârii Plenului CSM din data de 10 iulie 2008, prin care acesta cerea comisiei de redactare a NCPC din cadrul Ministerul Justiţiei să stipuleze că citaţiile şi comunicările de acest tip să se facă prin plic închis, în conformitate cu prevederile Legii nr.677/2001 privind protecţia datelor cu caracter personal. În plus, Plenul CSM a hotărât în data de 19 aprilie 2012 să sesizeze Ministerul Justiţiei tocmai pentru a se pune de acord prevederile NCPP cu prevederile NCPC în materia comunicării citaţiilor prin plic închis. Socotim că în cazul Noilor Coduri legiuitorul a remarcat problemele ce se pot ivi în practică datorită ajungerii citaţiilor în mâna celor neavizaţi, dar şi faptul că astfel statul ar evita cheltuielile cauzate de numărul de procese cu care este sesizat pe aceste aspecte procedurale, apreciind că trimiterile citaţiilor în plic închis ar presupune costuri mai mici, ceea ce ar fi de altfel potrivit pentru actuala situaţie economică a României. Mai mult decât atât, faptul că însăşi CCR a fost sesizată de curând în privinţa art. din CPC, mai precis în 2009 (DCC nr.864/2009) şi în 2010 (DCC nr.234/2010 şi DCC nr. 1131/2010), demonstrează importanţa crescândă a acestei probleme procedurale, aici ţinându-se cont şi de posibilitatea existenţei unui număr mai mare de procese similare, care însă nu au ajuns în faţa CCR.

 

 Astfel, pentru toate considerentele expuse mai sus, solicităm admiterea excepţiei de neconstituţionalitate întrucât art. 92 (3) CPC este neconstituţional prin prisma art. 26 şi 28 din Constituţie, judecând totodată că jurisprudenţa CCR va trebui să fie modificată pe viitor în acestă materie datorită modificării circumstanţelor.

 


Documente ataŞate
Abonare la INFOletter