Pledoarie Adrian POPESCU

PLEDOARIE  - PRESEDINTELE ROMANIEI

Legea cultelor religioase

           

            Onorata Curte,

            Domnule Președinte,

            In temeiul art. 146 lit. a) din Constituția României si al art. 15 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea si funcționarea Curții Constituționale, republicata, cu modificările si completările ulterioare, formulez următoarea sesizare de neconstituționalitate asupra legii cultelor religioase, adoptate de Parlament la data de 15 aprilie 2014. De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 77 din Constituția României, înainte de promulgare, Președintele României poate solicita verificarea constituționalității legii.

            1. In opinia noastră, articolul prin care se prevede ca preoții pot refuza oficierea casatoriei religioase pe motive de conștiința, chiar daca s-ar îndeplini cerințele legale, contravine art.29, (1) din Constituție, prin care se instituie ca libertatea credințelor religioase nu poate fi îngrădita sub nicio forma. Ritualul casatoriei fiind o forma de manifestare a credinței, putem obiecta, susținând neconstituționalitatea prevederii si, de asemenea, neconcordanta sa cu CEDO, care statuează in art. 9 ca ,,orice persoana are dreptul de a-si manifesta religia sau convingerea in mod individual sau colectiv, prin practici si îndeplinirea ritualurilor’’ si cu art.18 din Declarația Universala a Drepturilor Omului: ,,Orice om are dreptul la libertatea gândirii, de conștiința si religie; acest drept include libertatea de a-si schimba religia sau convingerea, precum si libertatea de a-si manifesta religia sau convingerea, singur sau împreuna cu alții, atât in mod public, cit si privat, prin invatatura, practici religioase, cult si îndeplinirea riturilor’’.

            Articolul considerat drept neconstituțional instituie, de asemenea, obligația pentru preoții aceluiași cult de a refuza la rândul lor sa oficieze o casatorie religioasa respinsa, in prealabil, de către un alt preot, pe motive de conștiința. Așadar, se impune o sancțiune prin care sotii in cauza nu mai au dreptul sa se căsătoreasca religios, după obiceiurile si practicile cultului la care au aderat. Constituția României nu impune obligativitatea îndeplinirii ritualului religios al casatoriei, fiind suficienta casatoria civila care produce efecte juridice, garantându-se in același timp libertatea de conștiința si libertatea religioasa, fiecare fiind liber sa opteze pentru casatoria religioasa, dar aceasta numai după încheierea casatoriei civile. Articolul 48 din Constituție precizează la alin. 2: ,,Condițiile de încheiere, de desfacere si de nulitate a casatoriei se stabilesc prin lege. Casatoria religioasa poate fi celebrata numai după casatoria civila." Astfel, statul asigura posibilitatea soților ca, după ce au îndeplinit cerințele juridice pentru a le fi recunoscuta legal casatoria, sa se poată adresa unei instituții religioase, in vederea sacralizării uniunii lor spirituale. Tocmai pentru ca statul oferă garanțiile necesare pentru asigurarea libertatii de conștiința a soților, nu este constituțional ca legiuitorul sa instituie norme generale si obligatorii prin care sa se restrângă abuziv exercițiul acestei libertati. De asemenea, se incalca autonomia cultelor religioase, prevăzuta la art. 29, alin.5 din Constituție, deoarece statul instituie ca preoții sa adopte o poziție unica in ceea ce privește exercitarea unui ritual specific cultului, ceea ce înseamnă o imixtiune evidenta a statului laic in cadrul autoritatii religioase, singura autoritate ce poate decide cu privire la instituirea regulilor religioase si practicarea ritualurilor.

            In cazul de fata, legiuitorul nu suprima dreptul la casatorie religioasa, dar restrângerea exercițiului acestuia nu este proporționala si contravine art.53, alin.2 din Constituție: ,,Restrângerea poate fi dispusa numai daca este necesara într-o societate democratica. Măsura trebuie să fie proporţionala cu situaţia care a determinat-o, sa fie aplicata in mod nediscriminatoriu şi fara a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertatii’’. Articolul incalca si dispoziția CEDO din art.9, alin(2), prin care se precizează ca ,,libertatea de a-si manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul altor restrângeri decât cele prevăzute de lege care, intr-o societate democratica, constituie masuri necesare pentru siguranța publica, protecția ordinii, a sanatatii, a drepturilor si libertatilor altora’’. Decizia personala a unui preot, luata in baza dictamenului conștiinței, nu ar trebui sa atragă obligația tuturor preoților cultului respectiv de a nu oficia casatoria. Soții in cauza trebuie sa beneficieze de libertatea de a se îndrepta către un alt preot, care nu este ținut de decizia precedenta. Aceasta atitudine îndreptata împotriva practicanților unui cult, ii poate alunga, determinându-i sa adopte o alta religie care sa le permita casatoria religioasa, ceea ce ar însemna ca se incalca art. 29, (1): ,,Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasă, contrare convingerilor sale’’.

            Manifestarea libertatii de conștiința si religie consta atât in a nu fi împiedicat, de către stat sau de orice alta persoana, de a acționa prin acte exterioare, precum actele de cult, invatamant, practici, in funcție de conștiința sau religia sa, cat si de a nu fi constrâns de a acționa împotriva conștiinței sau religiei sale. Atingerile aduse libertatii pozitive afectează doar manifestarea exterioara a convingerii, pe când atingerea adusa libertatii negative atinge convingerea insasi. De aceea, am putea admite ca prin aceasta restrângere se protejează libertatea de conștiința a preotului, fiind o măsura necesara intr-o societate democratica. Cu toate acestea, legiuitorul introduce o dispoziție prin care se incalca principiul proportionalitatii, evocat de art.53, alin(2), in sensul ca refuzul unui preot nu trebuie sa joace rolul unei norme generale si obligatorii. Se creează, astfel, un conflict intre libertati, cea a preotului determinând suprimarea libertatii soților, fapt contrar dispoziției art.29, (2), care instituie principiul tolerantei: ,,Libertatea conştiinţei este garantată; ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranţă şi de respect reciproc’’. Inclusiv Curtea Europeana a Drepturilor Omului, in jurisprudența sa, admite ca rolul autoritatilor in asemenea împrejurări nu este de a înlătura cauza tensiunilor prin eliminarea pluralismului convingerilor, prin prevalenta libertatii conștiinței a unui individ fata de celalalt, ci de a asigura toleranta si respectul reciproc (Leila Sahin contra Turciei).

            Curtea Europeana a Drepturilor Omului recunoaște si aproba marja de apreciere de care dispun autoritățile statale, dar invoca la rândul ei, in cauza Windgrove contra Regatului Unit, principiul proportionalitatii si necesitatea imperioasa intr-o societate democratica. Principiul proportionalitatii măsurii dictate de către autoritățile naționale cu scopul legitim si urmărit a fost nerespectat, si, ca atare, sancționat de Curte in cauza Manoussakis si alții contra Greciei. In fapt, reclamanții, martori ai lui Iehova, au fost condamnați pentru a fi creat si folosit o casa de rugăciune fara autorizația ministrului educației naționale si al cultelor. Dreptul la libertatea religioasa, așa cum îl percepe Convenția, exclude orice apreciere din partea statului asupra legitimității credințelor religioase sau asupra modalităților de exprimare a acestora. Curtea a estimat ca sistemul de autorizare nu concorda cu art.9 din CEDO, decât in măsura in care el urmărește sa asigure un control al ministrului asupra întrunirii condițiilor formale. In cazul de fata, deși ingerința statului este prevăzuta de lege si vizează un scop legitim, in speța, protejarea ordinii, aceasta nu poate fi considerata proporționala cu scopul legitim urmărit, deoarece libertatea religioasa a petiționarilor a fost profund afectata. Aplicând aceasta analiza in cauza noastră, putem observa ca, pe de-o parte, condiția legala a imixtiunii a fost respectata, scopul ei este legitim atât timp cat vizează apărarea libertatii de conștiința a preotului, dar nu poate fi reținuta drept proporționala, din moment ce se limitează, in mod abuziv, exercițiul libertatii de conștiința a soților.

            Examinând legislațiile altor state europene, putem constata ca legiuitorul danez a adoptat, in 2012, o lege de abilitare a unei ordonanțe guvernamentale privind dreptul persoanelor de același sex de a se casatori religios in cadrul Bisericii luterane. Legislația nu obliga preoții sa căsătoreasca cuplurile homosexuale, aceștia putând refuza oficierea casatoriei religioase pe motive de conștiința. Legea însa le cere episcopilor locali sa găsească un înlocuitor preotului care refuza, astfel incat casatoria sa aibă loc in cadrul aceluiași cult religios si aceleiași parohii, pentru a se evita incalcarea libertatii pozitive de constiinta a sotilor, in favoarea libertatii pozitive a preotului. Aceasta măsura a legiuitorului danez respecta prevederile art.9, alin.2 din Convenție, principiul proportionalitatii si garantează libertatea la casatoria religioasa.

            De asemenea, se poate face o paralela la situația medicilor, care beneficiază de dreptul la obiecție pe motive de conștiințe, in virtutea Rezoluţiei 1763/2010 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei. Refuzul personalului medical de a practica sau asista o întrerupere de sarcină la cerere este una dintre cele mai des întâlnite situaţii conflictuale între drepturile medicului şi cele ale pacientului. Contradicţia între solicitarea pacientului şi principiile religioase sau morale ale personalului medical nu trebuie sa aibă drept soluționare incalcarea libertatii de conștiința a unuia dintre ei, in rezoluție fiind precizat ca Adunarea Parlamentară subliniază nevoia de exprimare a dreptului la obiecţia pe motive de conştiinţă, împreună cu responsabilitatea statului de a asigura accesul în timp util a pacienţilor la îngrijire medicală legală. Revenind la speța noastră, trebuie sa fie asigurata libertatea cetățeanului de a se adresa unui alt preot pentru exercitarea dreptului sau la casatorie religioasa.

            In plus, legea nu respecta cerințele de tehnica legislativa, fiind imprevizibila. In jurisprudența Curții Constituționale s-a constat ca destinatarii normei juridice trebuie sa aibă o reprezentare clara a normei juridice aplicate, astfel incat sa isi adapteze conduita si sa prevadă consecințele ce decurg din nerespectarea acestora. In acest sens este si jurisprudența Curții Europe a Drepturilor Omului care, de exemplu, in cauza Rotaru contra României, 2000 a stabilit ca “o norma este previzibila numai atunci când este redactata cu suficienta precizie, in așa fel incat sa permită oricărei persoane sa isi corecteze conduita”. De asemenea, in cauza Sunday Times contra Regatului Unit, 1979, a decis că "[...] cetăţeanul trebuie să dispună de informaţii suficiente asupra normelor juridice aplicabile într-un caz dat şi să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecinţele care pot apărea dintr-un act determinat.” Pe scurt, legea trebuie să fie, în acelaşi timp, accesibilă şi previzibilă. Astfel, Curtea a constatat că reglementarea criticată prin nerespectarea normelor de tehnică legislativă determină apariţia unor situaţii de incoerenţă şi instabilitate, contrare principiului securităţii raporturilor juridice în componenta sa referitoare la claritatea şi previzibilitatea legii. Astfel, o persoana a cărei casatorie este susceptibila de a fi refuzata nu știe ca se afla in ipoteza acestei norme, nu poate sa-si adapteze conduita la condițiile normei.

            2. In ceea ce privește articolul legii cultelor religioase, prin care se prevede ca membrii clerului se pot organiza in sindicate pentru a-si putea apăra drepturile in fata organelor ierarhice superioare, cu drept de a contesta eventualele decizii in fata instanțelor judecătorești, consideram ca este profund neconstituționala, deoarece incalca art. 29, (3) si (5), prin care se consacra autonomia instituțiilor religioase fata de stat: (3) Cultele religioase sunt libere şi se organizează potrivit statutelor proprii, în condiţiile legii; (5) Cultele religioase sunt autonome faţă de stat şi se bucură de sprijinul acestuia. Așadar, autonomia religioasa, definita ca dreptul natural al Bisericii de a stabili unilateral normele doctrinare, clericale şi judiciare specifice naturii sale şi de a se autoguverna prin acestea, în mod independent faţă de stat, presupune ca sunt lăsate la latitudinea instituțiilor religioase stabilirea unor reglementări specifice în ce priveşte atât organizarea şi funcţionarea lor, cât şi stabilirea unor reguli proprii de judecată în ce priveşte răspunderea disciplinară internă. Aceasta şi datorită naturii speciale a abaterilor şi delictelor disciplinare, a pedepselor şi a iertărilor pe care, în speţă, nu le pot aplica instanţele de drept comun.

            Putem constata ca, in jurisprudența sa, si in special in Decizia 448/2011, Curtea Constituționala a statuat ca instanţele de judecată nu sunt competente să exercite funcţia de înfăptuire a justiţiei în cadrul cultelor religioase pentru acte de încălcare a disciplinei interne, deoarece răspunderea juridică, în materie, nu este reglementată prin norme juridice de drept comun, ci prin norme juridice proprii acelor culte. Exista norme canonice care reglementează răspunderea disciplinara si procedura de judecata. Prin urmare, principiile autonomiei şi unităţii cultului, înscrise in art.29 din Constituție, nu ar mai fi respectate dacă instanţele de drept comun ar exercita controlul asupra hotărârilor luate de instanţele disciplinare şi de judecată bisericească în probleme doctrinare, morale, canonice şi disciplinare. De exemplu, potrivit art. 156, (6), din Statutul pentru organizarea si funcționarea Bisericii Ortodoxe Romane, cultele pot avea organe proprii de judecată religioasă, care soluţionează problemele de disciplină internă şi ale căror hotărâri, în cazul anumitor culte, nu pot fi atacate în faţa instanţelor civile: "În virtutea autonomiei cultelor, prevăzută de lege, şi a competenţelor specifice lor, instanţele de judecată bisericească soluţionează problemele de disciplină internă, iar hotărârile instanţelor bisericeşti la toate nivelurile nu sunt atacabile în faţa instanţelor civile". Pentru a consolida argumentul neconstitutionalitatii, putem invoca si jurisprudența CEDO in materie, in special Cauza Hasan şi Chaush împotriva Bulgariei, prin care se instituie ca existenţa autonomă a comunităţilor religioase este indispensabilă într-o societate democratică şi constituie o problemă esenţială în protecţia libertăţii religioase garantate de prevederile art.9 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

            Preoții nu se pot asocia in sindicate, deoarece statutul lor nu poate fi asimilat cu poziția unui salariat fata de angajatorul sau. Un sindicat este o organizație, constituită în scopul apărării și promovării intereselor profesionale, economice și sociale, culturale și sportive ale membrilor, respectiv a drepturilor acestora prevăzute de legislația muncii și contractele de muncă. In ceea ce privește preoții, ei nu încheie un contract de munca, răspunderea lor disciplinara nu intervine ca urmare a nerespectării clauzelor unui contract de muncă. Astfel, se poate constata că prevederile Codului muncii referitoare la competenţa de judecată a instanţelor judecătoreşti specializate în dreptul muncii nu sunt aplicabile în cazul cultelor. Putem aduce ca exemplu o dispoziție din Statutul BOR care prevede că "Raportul dintre personalul clerical şi Centrul Eparhial este unul de slujire şi misiune liber asumată’’. Prin urmare, preotul nu este un angajat, un salariat, ci mai degrabă, se găsește in postura unui voluntar, care se supune canoanelor si instanțelor bisericești din proprie inițiativa. În sensul celor menţionate s-a pronunţat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea din 23 septembrie 2008, pronunţată în Cauza Ahtinen împotriva Finlandei, observând că, "atunci când acceptă angajarea ecleziastică într-o parohie, preoţii sunt conştienţi de posibilitatea ca mai târziu să fie transferaţi într-un alt post. Din acest motiv, reclamantul, prin faptul că a fost de acord să slujească într-o parohie a Bisericii ca preot şi-a asumat şi răspunderea de a se supune regulilor respectivului cult care se regăsesc în Statutul Bisericii şi în Regulile de procedură bisericească".

            Astfel, deși in apărarea drepturilor sindicale si de apel la justiție invocate de clerici s-ar putea invoca prevederile art.21 si 40 din Constituție si art.6 (1) din CEDO, in jurisprudența Curții Constituționale se retine ca accesul la justiție nu este un drept absolut, ci unul care poate implica limitări, cât timp acestea sunt rezonabile şi proporţionale cu scopul urmărit. De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin Hotărârea pronunţată în Cauza Ahtinen împotriva Finlandei, in care reclamantul fusese mutat disciplinar intr-o alta parohie, a decis că art.6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu este încălcat de vreme ce nu îşi găseşte aplicarea în cauză. Dreptul pretins de reclamant nu constituia un "drept civil", care să poată fi valorificat în faţa instanţelor de drept comun, în sensul art.6 din Convenţie.

In plus, Marea Cameră a Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO) de la Strasbourg a decis, in 2013, că statul român nu a încălcat dreptul la libertatea de asociere, prevazut in art.11 din Convenție atunci când a respins înregistrarea unui sindicat al preoţilor în anul 2008, „Păstorul cel Bun”. În Cauza Sindicatul Păstorul cel Bun contra României, Curtea a reținut că prin refuzul de a înregistra sindicatul recurentului, statul pur și simplu a respins să devină implicat în organizarea și activitatea Bisericii Ortodoxe Române, prin urmare a respectat obligaţia de neutralitate religioasă enunţată de articolul 9 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dar si de art. 29, alin.3 si 5 din Constituție. Instanţa europeană de la Strasbourg a reţinut faptul că în România principiul autonomiei comunităţilor religioase „este cheia de boltă a relaţiilor dintre Stat şi Cultele recunoscute”, astfel încât decizia Statului român de neînregistrare a sindicatului preoţilor a fost întemeiată. În acelaşi timp, decizia CEDO confirmă specificul vocaţional al preoţiei care este incompatibil cu acţiunea sindicală, deoarece preoţia este o misiune liber asumată pe care Biserica o încredinţează celor care au răspuns la chemarea ei.

            4. Legea incalca art. 26 din Constituția României care reglementează dreptul la viața intima, familiala si privata, art. 12 din Declarația Universala a Drepturilor Omului care prevede ca “Nimeni nu va fi supus la imixtiuni arbitrare in viața sa personala, in familia sa, in domiciliul lui sau in corespondenta sa, nici la atingeri aduse onoarei si reputației sale. Orice persoana are dreptul la protecția legii împotriva unor asemenea imixtiuni sau atingeri.”, cat si art. 8 din CEDO, prin acordarea dreptului clericilor de a afișa pe site-urile instituțiilor religioase  a numelor persoanelor care nu obișnuiesc sa se implice prin contribuții financiare sau echivalente la bunul mers al instituției religioase. Totodată, aceasta măsura este de natura sa aducă atingere prevederilor art. 1 alin. (3) din Constituția României care prevede ca  “Romania este stat de drept, democratic si social, in care demnitatea omului, drepturile si libertățile cetățenilor […] reprezintă valori supreme […] si sunt garantate.” Viața privata presupune si elemente aflate la confluenta dintre spațiul personal si cel social cum sunt, de pilda atributele de identificare a persoanei. Publicarea datelor de identificare nu se poate realiza decât in măsura in care persoana in cauza isi da consimtamantul, in virtutea art.26, alin.2: ,,persoana fizica are dreptul sa dispună de ea insasi’’, altfel se constata o imixtiune in dreptul la viața intima si privata. Se aduce atingere si art. 30 din Constituție, potrivit căruia libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulara a persoanei si nici dreptul la propria imagine. De altfel, Curtea Europeana a Drepturilor Omului in Cauza Amman contra Suediei, a subliniat importanta Convenției Consiliului Europei din 28 ianuarie 1981 privind protecția persoanelor fata de procesarea datelor cu caracter personal, intrata in vigoare la 1 octombrie 1985, care are drept scop ,,protejarea oricărei persoane fizice, respectarea in special a dreptului la viața privata si fata de procesarea datelor cu caracter personal’’, definite ca ,,orice informație privind o persoana fizica identificata sau identificabila.’’ De asemenea, asupra conţinutului conceptului de viața privată s-a promovat şi Adunarea consultativă a Consiliului Europei care la 23 ianuarie 1970, a adoptat Rezoluţia 428 ce prevede ca dreptul la viața privata se refera si la nedivulgarea unor fapte inutile şi jenante.

            Astfel, consideram ca restrângerea exercițiului dreptului la viața intima si privata este una abuziva, contravenind cu art.53 din Constituție si art.8, alin.2 din CEDO: ,,Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în executarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora’’, deoarece măsura nu este necesara intr-o societate democratica si nu se aplica pentru apărarea unui interes public, ci mai degrabă, facilitează incalcarea demnitatii persoanei de către autoritățile religioase, pentru faptul ca nu a contribuit financiar la resursele Bisericii. De asemenea, Curtea Europeana a Drepturilor Omului, prin hotărârea luata in Cauza Krone Verlag contra Austriei (2002), a decis ca nu se incalca dreptul la viața intima si privata, daca informațiile servesc la ilustrarea unui subiect de actualitate, prezentând un interes extrem pentru public. In Cauza von Hannover contra Germaniei Curtea aminteşte totuşi ca atât timp cat o persoana nu îndeplinește vreo funcție politica sau publica, este dificil de afirmat ca informațiile despre viața sa privata contribuie la dezbaterea unor probleme de interes general. Dar in cauza noastră interesul public lipsește. Altfel spus, identitatea persoanei care si-a gestionat veniturile in așa fel incat a omis sau refuzat, in virtutea libertatii sale de decizie, sa sprijine pecuniar un cult nu trebuie dezvăluita in spațiul public, ca o sancțiune, o penitenta de natura sa-i aducă oprobriul public persoanei respective si sa-l constrângă sa cotizeze, in ciuda voinței sale. Conform legislaţiei UE, mai exact Directivei 95/46/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 24 octombrie 1995 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date, datele cu caracter personal pot fi preluate numai în condiţii stricte, în scopuri legitime. Mai mult, persoanele sau organizaţiile care colectează şi gestionează informaţiile cu caracter personal au obligaţia de a le proteja împotriva abuzurilor şi de a respecta anumite drepturi ale deţinătorilor datelor care sunt garantate de legislaţia UE.

            In plus, nu este respectat principiul proportionalitatii înscris in art.53 din Constituție, deoarece, indiferent daca o persoana participa sau nu la serviciile religioase, ea nu este obligata sa cotizeze la bugetul Bisericii. Exista categorii sociale dezavantajate care nu isi permit sa contribuie financiar la bunul mers al instituțiilor religioase, deși participa din credința si convingere, exercitându-si libertatea de conștiința, la serviciile religioase, si cărora li s-ar afecta demnitatea prin afișarea numelui pe site. Lista are scopul de a afecta si dreptul la reputație, care este legat de o evaluare externa a persoanei, decisiva, deoarece aceasta poate pierde stima societatii (Cauza Radio France contra Franței). Așadar, la refuzul de a plăti o contribuție benevola, si nu obligatorie, neconstatându-se ignorarea vreunei îndatoriri cetatenesti sau incalcarea vreunui drept al Bisericii, legiuitorul reacționează printr-o ingerința intr-un drept fundamental al persoanei, măsura pe deplin neproporționala. Pentru a consolida argumentele care susțin incalcarea principiului proportionalitatii, putem reliefa Cauza Rotaru contra României, in care Curtea a statuat ca trebuie sa existe un echilibru intre interesul unui stat de a lua masurile necesare pentru protecția siguranței naționale si gravitatea masurilor care duc la incalcarea dreptului reclamantului la respectarea vieții private. In plus, in conformitate cu principiile de limitare exprimate de jurisprudența in materie a Curții Europene a Drepturilor Omului, de exemplu clauza Klass si alții împotriva Germaniei, 1978 sau cauza Dumitru Popescu împotriva României, 2007, actul normativ care reglementează masuri de natura sa producă ingerințe in exercitarea drepturilor la viața privata si de familie trebuie sa contina garanții adecvate si suficiente pentru a proteja persoana de eventualul arbitrar.

            5. Referitor la prevederea legii care obliga preoții sa contribuie la combaterea criminalității prin întocmirea unor chestionare cu privire la rata criminalității din raza teritoriala a unitatii de cult in cadrul căreia activează, consideram ca este profund neconstituționala, deoarece aduce atingere in primul rând autonomiei cultelor, prevăzuta de Constituție la art.,29, alin.3 si alin.5. Ingerința statului consta in faptul ca preoții sunt obligați sa raporteze abaterile persoanelor din cadrul comunitatii religioase pe care o patronează spiritual, folosindu-se de informații pe care le culeg in mod direct sau indirect de la adepții cultului respectiv, in baza încrederii generale de care se bucura, or statul nu se poate substitui ierarhiei religioase si nu poate ordona clericilor sa îndeplinească atribuții de natura administrativa si sa-i transforme astfel in funcționari publici, insarcinati sa colecteze informații sociologice. Curtea Constituționala a confirmat, de altfel, in Decizia 797/2008, autonomia cultelor si natura lor distincta de ordinea statala: Cultele au un rol spiritual în societatea românească, fiind evident că natura lor juridică nu este cea a unor entităţi statale, deoarece ele sunt autonome faţă de stat. Cât priveşte statul, Curtea Constituţională reţine că acesta este o organizaţie politică care îşi realizează atribuţiile prin exercitarea funcţiilor publice. Or, statul nu exercită funcţii publice şi în domeniul activităţii interne a cultelor religioase.

             Statul restrânge in mod abuziv exercițiul libertatii de conștiința a preotului, prin impunerea de obligații fara consimtamant, si, mai precis, al autonomiei cultului. In cazul nostru, preoții nu au posibilitatea de a obiecta pe motive de conștiința, libertate pe care o recunoaște si CEDO in jurisprudența sa in Cauza Bayatyan contra Armeniei. Putem defini aceasta obiecție de conștiința ca o alegere corneliana intre datoria spirituala si obligația de a respecta legile statului, in urma căreia trebuie sa prevaleze sentimentul intim al individului. In consecința, dispozițiile legii incalca art. 29, alin 1, 3 si 5 din Constituție si art. 53. Consideram ca legea impune masuri care nu sunt imperios necesare pentru apărarea securității naționale, ordinii sau moralei publice; astfel, restrângerea nu este necesara intr-o societatea democratica, deoarece rolul reprezentantului cultului religios nu este de a tine evidenta criminalității, aceasta sarcina revenind, eventual, unui reprezentant al Guvernului, mai exact al Ministerului Administrației  si Internelor. Deși nu putem vorbi de o veritabila politie a religiei, este important sa amintim de perioada comunista in timpul căreia unii preoți au fost racolați de Securitate si au îndeplinit rolul de informator, contribuind la arestarea unor membri ai comunitatii religioase, pe baza informațiilor primite in urma spovedaniei. Prin urmare, pentru evitarea unor atari situații, ar trebui respectata autonomia morala si decizionala a preoților, deoarece vicierea libertatii lor de conștiința este sinonima cu atribuirea unei calitati de organ al statului. In spatele intenției moralizatoare a statului de a reduce criminalitatea prin utilizarea instrumentelor religioase, putem sesiza o grava imixtiune a autoritatii statale in organizarea si funcționarea autoritatii religioase.

            Este binecunoscut faptul ca aproape in toate cultele religioase exista practica religioasa a confesiunii, a spovedaniei, in urma căreia credinciosul isi mărturisește păcatele divinității, prin intermediul preotului, acceptând penitenta divina. In lege se precizează faptul ca preotul poate avea acces la anumite informații relevante de care ia cunoștința, determinându-ne sa consideram ca unele confesiuni cu caracter personal, specifice Tainei pe care o presupune convorbirea cu divinitatea, ar putea fi divulgate prin completarea chestionarelor. Or, religia presupune confidențialitatea mărturisirilor si o relație bazata pe încredere intre preot si adeptul cultului. In consecința, am putea invoca, in fond, o incalcare a secretului profesional, prin dezvăluirea publica a unor informații personale, ceea ce ar coincide cu un abuz referitor la dreptul la viața intima si privata, înscris in art.26 din Constituție. De exemplu, art. 28 din regulamentul de procedură al instanțelor disciplinare din Biserica Ortodoxă Română prevede caterisirea preotului (pierderea dreptului de a sfinți si a pastori) care dezleagă secretul spovedaniei. Acest lucru este valabil și în Biserica Catolică. Astfel, considerându-se statutul lor special, personalul cultelor nu poate fi obligat sa dezvăluie faptele încredințate sau de care a luat cunoștința in cadrul comunitatii religioase.

            Onorata Curte,

            Domnule Președinte,

            In considerarea argumentelor expuse mai sus va solicit sa admiteți sesizarea de neconstituționalitate si sa constatați ca Legea cultelor religioase a fost adoptata cu nerespectarea dispozițiilor constituționale.


Documente ataŞate
Abonare la INFOletter